Dragoste ultra all inclusive capitolul 3

Denis Leu se îndrăgostește sau...? Acel moment când nu ești invitat la nunta iubitei tale.
— Ce urmează? mă întreabă, făcând o piruetă pe puntea care duce spre stabilopozi.
Pe lângă noi, de o parte și de alta se aud valurile spărgându-se zgomotos și, din doi în doi metri zăresc cupluri care își fac poze peste poze, profitând de romantismul locului: marea care nu doarme niciodată, felinarele, luna imensă și bineînțeles, muzica bună care vine dinspre cort.
— Fumăm ceva fain, îi dezvălui, scoțând de la piept o foiță plină cu iarbă.
— Nici gând! Eu nu fac așa ceva, domnule Denis Leu!
Sia își așază mâna pe pieptul meu, ca să se țină departe de tentația pe care i-o ofer. Îmi place finețea ei, pe care dacă o asociez în mintea mea cu obiceiul de a trimite mesaje urâte colegelor care o enervează, mă pufnește râsul.
— Îmi cer scuze pentru îndrăzneală, domnișoară, râd, cuprins de o stare inexplicabilă de bine. Te-am ofensat?
— Am și eu viciile mele, dar drogurile mă sperie.
— Ai încercat vreodată?
— Nu voi răspunde la întrebarea aceasta, se împotrivește, privindu-mă profund. Poate că am încercat de toate sau poate nu. Ar fi vreo diferență? Aș fi fost o femeie mai interesantă, dacă aș fi făcut-o?
— M-ai fi înțeles mai bine, îi spun, răspunzându-i la zâmbet.
Îmi reazem coatele de balustrada din lemn, privind îngândurat spre hăul imens, iar ea, de parcă îmi simte neliniștea, îmi acoperă palma cu palma ei și mă strânge cu putere.
— E mult până jos.
— Pare al dracului de adânc, murmur, trăgând din țigara mea.
Profit de liniștea lăsată între noi doi și îmi fumez drogul în tihnă, acaparat de gândurile mele negre.
Poate că aș fi fost un bărbat fericit, dacă nu aș fi cunoscut-o niciodată pe Julia. Durerea cauzată de iubirea neîmpărtășită nu m-ar fi învins, depresia nu și-ar fi făcut loc în mintea mea și puținul lumii simple mi-ar fi fost de ajuns. Pare atât de simplu să cucerești o femeie care nu are așteptări ireale de la tine, pentru care dragostea, odată găsită este veșnică și îndestulătoare.
Sia se preface foarte bine că nu tânjește după lucrurile pe care le fac cuplurile de pe punte, dar eu îi pot citi în priviri dorința de a experimenta acele trăiri.
— Vrei să îți fac o poză?
— Nu știu. Nu sunt așa fotogenică și urăsc filtrele, îmi explică, strângându-și între degete plicul elegant.
Trag ultimul fum, arunc ce mi-a rămas în mare, apoi, privind-o insinuant, scot telefonul și îi fac mai multe poze, ignorând sunetele ei de revoltă. Știu ce vrea o femeie atât de delicată ca ea și, deși nu sunt fan poze și alte detalii de genul, o trag pe genunchiul meu, îi înconjor talia cu brațul stâng și fac o poză de cuplu. De fapt două, trei, patru, cinci – apăs butonul de mai multe ori, pentru că palma ei se simte atât de călduroasă pe pieptul meu. E plăcut să însemni atât de multe pentru cineva, dar sunt convins că și dacă mi-aș da toată silința, nicio femeie nu m-ar putea ține veșnic lângă ea, pentru că eu m-aș gândi în permanență la viitorul pe care l-aș fi putut avea cu Julia.
Când totul în mine urlă să o sărut, mă forțez să mă împotrivesc, știind că scopul meu este să nu mă abat din drum. Totul este o amăgire de moment. Știu sigur că orice aș face, oricine ar fi lângă mine și oricât de mult m-ar iubi, aș sfârși rănind-o. Dacă aș săruta-o o dată, probabil că ar urma și o a doua oară, a treia, a patra, am face sex, ar cere dragoste, eu nu aș mai pleca, ar fi dramatic, trist și prea greu de îndurat.
Mai bine sar și scap de toate dramele deodată: și de lipsa Juliei și de un viitor incert.
Buzele noastre se opresc la câțiva centimetri distanță, când eu mă prefac interesat de blues-ul care se aude dinspre cort, iar ea se retrage stânjenită, trecându-și cu discreție degetele prin păr.
— Vrei să dansăm?
— Aici?
— Te deranjează? Se aude destul de bine.
Ridică din umeri și se lasă trasă în brațele mele. Mâinile ei îmi înconjoară gâtul, iar ochii mă privesc profund, cu o licărire aparte, în pofida siguranței pe care o afișează.
Îmi lipesc fața de obrazul ei, începând să fredonez fără talent versurile pe care le știu pe dinafară.
— Oamenii se holbează la noi, îmi șoptește la ureche, după secunde bune în care a stat lipită de mine, fără să îndrăznească ca nici măcar să respire.
— Știu. Toată lumea se dă în vânt după dulcegării.
— Ce e în mintea ta? vrea să știe, știind că în spatele bărbatului care pare fericit, se ascunde un om depresiv, gata să renunțe oricând la viața care nu îl mai satisface câtuși de puțin.
— Mă gândeam că am halucinații, răspund, luându-i palma în palma mea.
Pe lângă noi, inspirați de curajul nostru, alte două cupluri dansează în văzul lumii, fără să le pese de ochii din jur.
— De la droguri? mă întrebă, cercetându-mi privirea, așteptând parcă de la mine mai multă afecțiune decât inima mea e capabilă să îi ofere.
— Nu sunt așa sigur. Dansez pe o punte cu o femeie adevărată. Nu e niciun plastic în tine, nimic fals, nimic prefăcut. Ești incredibil de frumoasă, tăcută, dulce, empatică... Nu sunt sigur că nu am halucinații.
— Astea nu sunt halucinații! Sunt aici. Și te susțin. Nu o face, Denis! Oferă-ți timp! Uit-o!
— Nu pot. Nu sunt în stare. Acum știu ce face Dumnezeu. Mi te-a scos în cale, ca să îmi arate cât sunt de păcătos. Eu nu merit o femeie ca tine. Eu, Denis cel care nu a spus în viața lui o rugăciune și a făcut totul pe dos, merit o femeie fix ca Julia. Se pare că în viață primim ceea ce oferim...
— Dumnezeu nu are nicio implicare. Noi alegem de cine ne îndrăgostim, dacă ne ținem strâns de el sau dacă îi dăm drumul. Dumnezeu a lăsat iubirea și oamenii, iar oamenii prin alegerile pe care le fac, simt dragostea ca pe un dar sau ca pe un blestem.
— Pentru mine e un blestem. O să fac o prostie, Sia. Să nu te superi pe mine. Tu nu ai nicio legătură. Îmi pare rău că te-am târât în asta.
— Îmi spui despre ce e vorba?
— Am de gând să țin un toast în cinstea miresei, înainte să plec...
— Nu face asta! Domnului Alex nu îi va plăcea.
Dansul nostru se sfârșește odată cu încercările ei de a mă opri.
— Între noi fie vorba, nu îmi pasă despre ce crede unul sau altul. Oricum mă sinucid după.
— Cum rămâne cu sărutul meu?
— Nu ai auzit de sărutarea cea de pe urmă? râd, găsind amuzantă analogia.
— Nu ești sănătos!
— Ești tare frumușică când zâmbești, îi declar, împletindu-mi degetele cu ale ei. Îți mulțumesc pentru seara asta, continui, ridicându-i degetele la nivelul gurii, ca să i le sărut. A fost o seară pe cinste. Dar nu e ceea ce îmi doresc. Eu sunt sub sub efectul acoolului, al drogurilor și al ochilor tăi de ciocolată, iar tu... ție îți place să crezi că poți salva oamenii. Sau te vrăjesc mușchii mei? Tatuajele? Costumul ăsta pretențios? adaug amuzat, văzând că ea ezită să spună ceva.
— Și dacă ar fi toate la un loc? mă provoacă, pășind pe lângă mine, pe drumul spre cort.
— Ne păcălim cu nimicuri, care și-ar pierde din strălucire la prima ceartă. Suntem ceea ce vrem să fim, jucăm niște roluri ca să impresionăm. Tu faci pe fetița delicată, deși știm amândoi ce îți poate capul, iar eu mă prefac că sunt un tip de treabă, care sărută mâini și dansează pe melodii de tăiat venele. Nu sunt nici pe dracu’, omul pe care îl vezi când te uiți așa la mine.
— Nu contează cum ești. Sunt fericită că sunt aici, cu tine, oricum ai fi. Îți mulțumesc că m-ai invitat. Mi-am dorit mult să particip.
— Recunoaște că a fost mai plăcut să dansezi cu mine, decât să servești mâncare tuturor spilcuiților.
— De o mie de ori mai plăcut! Nu îmi place ignoranța doamnelor și nici nu mă dau în vânt după privirile nerușinate ale soților lor. Noi, ospătarii, nu suntem o marfă. Nu suntem roboți și nici sclavi.
— Femeile sunt invidioase, iar ăia niște perverși.
Gândul rău, parcă întors împotriva mea de o karma nevăzută mă face să mă împiedic de ultima treaptă, care ne duce spre petrecere.
— Îmi cer scuze, te-am călcat?
Mă las pe vine și îi cuprind ferm glezna, între degetele mele, observând că are câteva fire de nisip depuse pe curelușele fine ale sandalei. Le înlătur și mă ridic, uitându-mă mai atent pe unde calc.
— Nu am simțit nimic, chicotește, prinzându-se strâns de brațul meu.
— Nu mi se spune des asta.
Aluzia o face să râdă copios.
— Ești un bărbat tare simpatic. Îmi place Denis cel de toate zilele. Mi-aș dori să pot să...
— Oprește-te, îi cer, acoperindu-i buzele cu degetul meu mare. Nu e treaba ta să salvezi pe toată lumea. Nimeni nu știe câte lucruri mă macină. Zâmbesc, Sia, dar în sufletul meu e război. Am nevoie să scap de durerea asta.
— Pot să fac asta.
— Nimeni nu poate.
O privesc, copleșit de gândul că se va gândi tot restul zilelor la acel sărut, când nu voi mai fi.
— Ce? De ce te uiți așa la mine? mă întreabă, mușcându-și buza inferioară.
— Te-aș săruta aici în văzul tuturor, ca să mă achit de datorie. Ce zici?
Îmi lipesc fruntea de fruntea ei, și inspir adânc, prefăcându-mă că e un lucru ușor de executat, numai că totul mă face să mă tem că nu îmi voi mai putea duce planul până la capăt dacă o voi săruta.
— Aș prefera să fim singuri.
— Ca să profiți de mine? Amâni momentul Sia, sperând că voi renunța la idee?
— Hai să bem ceva răcoritor la cocteil bar, ok? schimbă vorba, trăgându-mă de mână în acea direcție.
Am ascultat-o. Doamne cum am ascultat-o, urmându-i fiecare îndemn, vreme de vreo două ore, dar nici asta nu a dat roade. Fiecare pahar de alcool m-a făcut să mă simt și mai sigur că nu pot trăi fără Julia. M-a făcut să am regrete și să mă întreb dacă nenorocita aia de Julia merită un astfel de sacrificiu. Din păcate, sufletul meu amorțit de durerea pierderii ei, mi-a șoptit că dragostea merită mai multe șanse.
Am crezut că fiind sincer, o voi face să se răzgândească, dar am stricat tot când am căutat-o din nou, cerșind ca ultimul prost în viață să se întoarcă la mine. Am cedat și m-am făcut de râsul lumii, spunându-i ce simt, implorând, jurându-i că îi voi pune lumea la picioare, dacă mi-ar mai fi acordat măcar puțin timp.
M-a sărutat cu disperare în dressing, a plâns, m-a certat, a fost gata să îmi cedeze acolo, aproape mi-a sfâșiat cămașa, mi-a descheiat pantalonii, iar eu dezgustat de lipsa ei de moralitate, i-am spus că sunt scârbit de ceea ce a ajuns. Am mers atât de departe, încât am numt-o târfă ieftină, femeie ordinară și materialistă.
Simt că tot ce ne-a unit a murit odată cu trădarea ei. Nu o mai vreau, mai ales acum că mintea mea o compară cu alte femei, cele care știu să fie fidele, decente și pline de eleganță.
— Pleacă, îți pierzi mințile Denis! Te urăsc, urlă la mine a nu știu câta oară, bătând cu pumnii în pieptul meu. Ai distrus tot! Numai asta știi să faci, să distrugi, să rănești! Te urăsc!
— Și eu te urăsc! Du-te dracului, Julia! Du-te la arabul tău de cincizeci de ani! Sper să ai o viață mizerabilă, la fel de mizerabilă ca purtarea ta!
Când ies și eu din dressing, rupt de durere și dezmățat, în urma sărutului cu ea, dau nas în nas cu Sia, care mă așteaptă pe hol, cu o expresie plină de dezamăgire și încearcă să mă oprească, văzând că mă îndrept spre salonul plin ochi de lume.
— Nu face asta, îmi cere cu ochii plini de lacrimi.
O aud, dar este prea târziu să mă răzgândesc. A durat maxim un minut să ajung la microfon, și tot atâta vreme să se lase o liniște mormântală. Toată lumea mă privește vitreg, măsurându-mă din cap până în picioare, dându-și coate sau acoperindu-și teatral gurile.
Mă simt atât de confuz și rănit, încât nici măcar nu îmi amintesc cu ce am început, dar știu sigur ce vreau să le spun acum, tuturor idioților care se holbează la mine ca la un paria.
— Voi, toți cei de aici, meritați să fiți fericiți! Numai eu nu merit să fiu fericit! Un om, o ființă care nu a fost dorită niciodată, un accident, rezultatul unei partide care a decurs prost, al unei aventuri, își pierde din start dreptul la fericire! Eu sunt dovada vie că dragostea nu există! Nu sunt fericit! Ce naiba e fericirea până la urmă? O persoană? Un cuvânt? O stare? Câteva afurisite de mii de euro? Haine scumpe? O nuntă de zeci de mii de euro? Un cont? Eu am crezut că fericirea e altceva, dar cine sunt eu să îmi dau cu părerea? Nu mi-a rămas nimic când ai plecat, îi arunc miresei, femeia care mă privește cu ură, reproșându-mi parcă că i-am distrus ziua cea specială. Cineva să îi traducă și mirelui, vă rog, să nu se mai uite ca boul la poartă nouă. Știe cineva arabă? întreb furibund, rotind ochii prin sală. Avem un interpret pe aici? Să traducă asta pentru mire: Soția ta este o târfă ordinară, ahtiată după bani, care tocmai și-a ridicat rochia pentru mine, cerând sex, cu bărbatul pe care îl lasă în urmă, pentru unul putred de bogat! Să ți-o trag! Nu sunt piesa ta de schimb! Sunt om și am sentimente! Pentru tine, nenorocito!
Toți tac și mă privesc cu o oarecare doză de compasiune. Pentru prima dată, după foarte mult timp cineva mă privește ca pe un om cu sentimente.
— Nu am nevoie de mila voastră! urlu, simțind că sunt judecat pentru toate cuvintele pe care le-am spus. Sunteți toți aici să celebrați iubirea adevărată, cum m-ați putea înțelege? Nu sunt un bărbat prea romantic, dar recunosc o poveste de dragoste reală, când o văd, iar acum tot ce văd este o femeie de 28 de ani, - până mai ieri, femeia mea, punctez bătându-mă cu pumnul în piept - mimând fericirea, alături de un bărbat care are dublul vârstei ei! Casă afurisită de piatră, iubito!
— Ajunge! Te faci de râs! mă ceartă Tomi, trăgându-mă de un braț, până mă scoate afară.
Mă aruncă afară, în spatele cortului, uitând de prietenia noastră, direct în gura leului suprem, care face spume la gură când dă cu ochii de mine.
Mă doare atât de tare capul, încât mi se pare că turuie de mai bine de jumătate de oră. Cine îl ascultă? Mie îmi trece prin cap să scap de el și de toți odată pentru totdeauna. Marea facea un zgomot atât de puternic, de parcă mă așteaptă să merg la ea.
— Scuză-te și fă bine și pleacă dracului acasă, îmi spune autoritar, ca un fel de concluzie la tot ce mi-a reproșat până acum. Nu mai ai ce căuta aici, ai înțeles? Dacă nu pricepi, poate pricepi dacă te las în curu’ gol și te dau afară din resort cu ce ai pe tine. Îți iei iubita și pleci chiar acum de la nuntă sau nu răspund de mine!
— Oricum era plictisitor! comentez, ridicându-mă de pe jos, unde m-a aruncat trădătorul acela de Tomi.
— Nu îți este rușine? Se uită toată lumea la tine! Te dai în stambă, vii îmbrăcat la fel ca mirele, cauți atenție, bei ca un porc ordinar! Un Leu nu se face de râs așa. Avem vicii, avem păcatele noastre, dar nu ne expunem așa! Pleci sau te fac eu să pleci? se răstește ca un nebun, gesticulând într-una ca un crizat.
— Nu te deranja! Sire!
— Perfect! Vezi că toată lumea este cu ochii pe noi! Acum zâmbește frumos, prefă-te că mori de nerăbdare să dispari cu noua ta iubită și valea! Adios! Să nu te văd în fața ochilor, că naiba te ia! Mor de rușine, nu alta! Mor aici! Cum să îmi faci asta? Cum să… să… sex cu mireasa? Cu mireasa, care e fiica mea, nenorocitule! Nu ai niciun plan! Ești un parazit! Zero barat! Dispari din fața mea, că te pocnesc!
— Tată! Lasă-l, nu vezi în ce stare este? Suferă…
În sfârșit un tovarăș de calitate! Mulțumesc.
— Nu te băga, Dami, îl ia la rost, pe același ton autoritar. Ascultați-mă toți, și ascultați-mă bine! Ori faceți ce spun eu, ori vă iau tot și vă las fără haine pe voi, ca să vă iasă pe nas șmecheria. Îmi este scârbă de tine! Uită-te la tine! Haine de mii de euro, dar caracter zero. Ești băut și drogat, imbecil și figurant! Și te mai duci și la microfon! Du-l în apartamentul lui, te rog, îi cere Siei, singura persoană care mă privește fără să mă judece.
Sia, fără să își dea cu părerea ca de obicei, îmi întinde mâna ca să mă ajute să mă ridic și mă ajută să îmi recuperez verticalitatea, când mă dezechilibrez.