Adoptata capitolul 5

Capitolul 5
Luke

- Nu! Ma răstesc la Izabella.

De când vrea ea sa meargă la o petrecere? Și mai ales cu Amanda.

- De ce?

- Chiar vrei să-mi auzi sutele de motive pentru care nu te las?

Izabella oftează.

- Nici nu vreau să merg, Luke. Doar că Amanda mă stresează mereu. Ce are cu mine?

Au trecut câteva zile de când Amanda tot încearcă să-i facă Izabellei o viaţă de "adolescent normal". Mă înnebunește chestia asta. Și se pare că și pe Iza la fel. Nu toată lumea are o adolescență la fel. Însă ei i se pare de neacceptat faptul că Izabella nu pleacă pe furiș cu prietenii pe acasă.

- Vrea să ajute în felul ei stupid, cred.

- Spune-i că nu am nevoie de ajutor.

Pufăie ea. Iese din bucătărie fără alte cuvinte. Nu prea o acceptă pe Amanda. O înțeleg. Nu o cunoaște. E normal ca la început să fie mai rece. Dar cu siguranță cele două nu vor deveni mai prietenoase dacă Amanda continuă cu toate astea.

- Iubitule!

Aud vocea Amandei, strigăndu-mă. Oftez Imediat își face apariția în bucătărie. Îmi zâmbește și se aproprie de mine.

- Da?

- Mai sunt câteva zile și începe şcoala. Poate anul acesta o înscrii şi pe Iza.

Și o luăm de la capăt...

- Nu mi se pare cea mai bună idee.

- Se va descurca. Îţi voi arata asta.

- Cum? Prin petrecerea la care voiai să o duci?

Zâmbetul îi cade. Cu siguranță i-am stricat planurile.

- De unde știi asta?

- Izabella m-a întrebat dacă are voie să se ducă.

Expiră enervată. Ia distanță de mine puțin și se rezemă de blatul bucătăriei.

- Fata asta nu ştie ce e ăla secret?

- Nu are secrete față de mine, Amanda. Ce e în capul tău? Izabella nu are nevoie de ajutorul tău. Las-o în pace!

Îi rostesc apăsat, puntru a-i intra bine în cap. Își dă ochii peste cap, mai iritată decât era înainte. Inspiră aer adânc și se calmează cât de cât.

- Ok, gata cu Izabella. Haide să vorbim despre noi.

Schimbă subiectul, iar zâmbetul îi revine din nou pe față. Mă relaxez și îi fac semn să continuie.

- Nu vreau să te grăbesc sau să te presez. Dar mă gândeam să facem nunta anul acesta sau cel târziu anul viitor.

Nu răspund. Am cerut-o pe Amanda acum câteva luni. Nu avea sens să mai aștept când sunt sigur că ea e tot ce vreau. Dar să fim legați și prin lege e pur și simplu prea mult pentru mine.

- E în regulă dacă vrei să mai aștepți. Înțeleg.

Se grăbește ea să spună. De când am început să avem o relație serioasă, ea tinde să grăbească lucrurile între noi. Iar eu o las. Am surprins-o pe ea, cât și pe mine, atunci când am cerut-o. Nu au fost niciodată genul meu relațiile serioase.

- Nu, nu. Alege-ți o dată și atunci o vom face.

Fața sa se luminează și aproape că sare în sus de fericire. Își ridică bărbia și mă privește.

- Mă voi gândi. Avem nevoie de timp totuși pentru pregătiri.

Dau din cap afirmativ și mă aproprii de ea. O trag încet spre mine și o sărut cast. Simt cum buzele sale se arcuiesc peste ale mele. Mă muscă ușor de buza de jos, apoi surâde. Se desparte de mine, făcându-mi cu mâna când iese din cameră.

Am impresia că s-a dus după Izabella. Oricât încerc să o înțeleg, nu pot când vine vorba de Iza. Poate crede că prin asta mă va face să o iubesc mai mult. Însă reușește doar să mă irite. Nu i-am cerut nimic. De Iza mă pot ocupa singur. Deși, poate are și ea dreptate. Izabella începe să nu mai fie un copil. Nu vreau să depindă de mine tot restul vieții. Nu pot pur și simplu să o ascund de societate.

Îmi iau portofelul şi cheile de la mașină. E zece dimineața. Cea mai apropriată școală privată e la treizeci de minute depărtare. E deschisă la ora asta pentru înscrieri. Mă gândesc că aș putea să o înscriu pe Izabella acolo. Cunosc majoritatea persoanelor care lucrează acolo. Totul va fi bine. Nu îmi pasă de studiile pe care le va face. Niciodată nu am presat-o să învețe. Voiam să știe cât să se descurce. Dar mă gândesc că are nevoie de puțină companie. Să se adapteze la lumea de afară.

Opresc la vederea clădirii înalte. Înscriele sunt pe terminate. Nu îmi e greu să o pun pe Izabella în clasa a zecea, deși nu am niciun document la mine. Directorul pare mai mult decât încântat să îmi ia banii.

După ce mai vorbim puțin despre liceu și toate beneficiile lui, ies din clădire. E ora unsprezece jumătate când ies din parcare. Sper că am făcut alegerea bună. Nu vreau să o fac pe Izabella să se închidă mai tare în ea. Ar fi trebuit să o întreb dacă e pregătită să dea ochii cu atâția oameni.

Ajung acasă. Se aud voci vorbind de sus. Mă gândesc că Amanda e în camera Izabellei. Urc scările până la etaj și intru în camera Izabellei. Prima oară privirea îmi cade pe mormanul de haine lăsat pe jos împreună cu alte chestii. Îmi ridic privirea spre fete. Aproape uit să respir. Nu știu dacă sunt nervos sau uimit. Izabella se întoarce spre mine, iar cuvintele mi se blocheză în gât. Arată minunat. Niciodată nu am văzut-o atât de aranjată. Părul ei, acum drept, îi stă pe spate. E mai lung acum, când nu îl mai are ondulat. Trăsăturile sale faciale sunt evidențiate de machiajul simplu pe care îl are. O face să pară mult mai matură decât e. Îmi cobor privirea, spre corpul ei. Poartă o rochie roșie simplă. Materialul se mulează perfect pe corpul ei. E frumoasă.

- Îți place?

Mă întreabă Amanda, entunziasmată. O apucă de mână pe Iza și o rotește. Înghit în sec.

- Ce naiba e asta, Amanda?

Reușesc să spun pe tonul dorit. Izabella arată uimitor, însă tot nu mi se pare potrivit pentru ea. Are numai șaisprezece ani. Nu vreau să creadă cu frumusețea ei poate veni numai din haine drăguțe și makeup.

- Nu îți place cum arăt?

Vocea Izebellei se aude încet. Grozav! Acum o fac să creadă tocmai opusul.

- Arăți superb, iubito. Dar nu ai nevoie de toate astea.

- Amanda a spus că mă fac să arăt mai vie.

O săgetez cu privirea pe Amanda. Ea dă din umeri, nevinovată.

- Ce? Chiar e adevărat.

Se scuză ea. Oftez și mă aproprii ele.

- Nu o asculta pe Amanda. Ești frumoasă oricum.

Nu spune nimic. Însă apucă capătul rochiei și o trage peste cap. Nu apuc să spun nimic că ea rămâne în lenjerie inimă în fața noastră. Amanda se încruntă și aproape țipă.

- Ce ți se pare că faci?

Izabella se întoarce spre ea nedumerită.

- Ce fac?

- De ce te dezbraci în fața lui Luke?

Iza rămâne tăcută. De parcă s-ar gândi la ceva. Îmi dau seama că ar trebui să intervin.

- E în regul-

- Nu, nu e! Are totuși o vârstă și nici măcar nu e fiica ta biologică.

Nu apuc să zic ceva că Izabella mi-o ia înainte.

- Nu înțeleg. Ce legătură are asta?

Ochii Amandei se măresc și se uită în direcția mea. Așteaptă o explicație. Însă eu acum trebuie să mă ocup de Izabella. Nu vreau să creadă că e greșit să se dezbrace în fața mea. Nu mă gândesc la ea în felul sexual. Nu contează cum o văd.

- Amanda, îți explic imediat. Doar lasă-mă mai întâi să vorbesc cu Izabella.

Cu o ultimă privire, părăsește camera. Îi aud pașii pe hol cum se îndepărtează.

- Ce a vrut sa spună Amanda?

- Amanda nu știe ce vorbește. Nu o asculta.

- Nu e bine să mă dezbrac în fața ta?

Insistă ea cu întrebările. Discuțiile astea nu am vrut să le port niciodată cu ea.

- Într-un fel.

- Atunci de ce nu mi-ai zis că nu e bine?

- Nu e nevoie să te ascunzi de mine, iubito. Nu mi s-a părut un lucru rău.

Tace. O clipă. Două. Trei.

- De ce nu ți s-a părut?

- Ai fost mereu un copil pentru mine, Iza. Să te dezbraci în fața cuiva poate însemna ceva intim. Dar între noi nu poate fi nimic intim.

Încerc să îi explic. Nu știu dacă a înțeles. Își înclină capul și doar mă privește. Oftez.

- E în regulă dacă acum te simți incomod cu asta. Ai șaisprezece ani. Nu mai ești un copil. Înțeleg.

- Nu mă simt incomod. Am priceput ce ai vrut să zici.

- Bine atunci.

Nu mai zice nimeni nimic. Izabella nu încearcă să se acopere. Rămâne pe jumătate dezbrăcată în fața mea și încerc să îmi păstrez privirea pe fața ei.

- Umm... M-am gândit ca anul acesta să mergi la școală fizic. E în ordine?

Pornesc o altă discuție. Izabella dă din umeri.

- Presupun.

Presupune? E de ajuns oare? Cine știe, poate o să-i placă să fie în jurul a mai multor oameni.

- Te las să te schimbi.

O sarut pe frunte apoi ies din camera. Iza incepe sa-si puna cât mai multe întrebări iar eu habar n-am cum sa-i raspund.

Plec la mine în cameră. Amanda are și ea semne de întrebare. Ar fi momentul să îi explic și ei. Când intru la mine în cameră o găsesc pe Amanda într-un fel în care nu m-aș fi așteptat. Goală.

- Am crezut că nu mai vii.

Se ridică încet din pat și vine spre mine. Mă apucă ușor de gât, trăgându-mă spre ea. Buzele sale moi îmi ating pielea delicat. Palmele ei se duc sub tricoul meu, trasând linii pe abdomen.

- Izabella nu te-ar putea face să te simți așa, nu?

Vocea Amandei se aude aproape de urechea mea. Mâna ei se duce în jos, sub pantalonii mei, dar o opresc înainte să facă ceva.

- Ce vrei să spui cu asta?

Dau un pas în spate. Sunt șocat. O aduce pe Izabella în discuție de parcă ar avea o legătură. Desigur că ea nu mă face să mă simt la fel când sunt cu Iza! Ce e în capul ei?

- Oh, haide! Am văzut cum te uitai la ea. S-a dezbrăcat în fața ta. Pun pariu că ești puțin excitat.

Nu-mi găsesc cuvintele. Excitat? Asta ar fi atât de greșit. De imoral!

- Nu, nu! Izabella e ca fiica mea. O iubesc, dar nu așa. O știu de când avea unsprezece ani.

- Serios? Pentru că mi se pare că nu ar refuza dacă i-ai propune să faceți sex.

- Încetează, Amanda! Măcar gândești ce spui?

Îmi aruncă o privire urâtă și se așează înapoi în pat.

- Poate tu o consideri fiica ta, dar ești sigur că ea te consideră tatăl ei?

Nu mă consideră tatăl ei. Niciodată nu mi-a dat de înțeles că mă vede ca o figură paternă. Dar mă vede ca fiind familia ei. Iar eu o văd la fel. Ceea ce spune Amanda e absolut inadecvat! Iza e naivă, dar știe despre sex. Nu ar fi atât de proastă încât să accepte pur și simplu pe oricine.

- Ce ar fi să taci? Spun enervat.

- Bine, bine. Cred că am înțeles eu toată situația greșit atunci.

- Da. Ai înțeles greșit. Nu vreau ca Izabella să creadă că corpul ei m-ar provoca. De aceea se dezbracă de față cu mine. Vreau doar să aibă încredere în mine.

Amanda expiră. Dă din cap afrimativ, în semn că a înțeles. Mă duc spre ea. Îmi dau seama că, privind din exterior, ar părea puțin ciudată relația mea cu Izabella. Noi nu suntem ca restul lumii. Ea nu e ca restul lumii. Vreau doar să se simtă comfortabilă și în siguranță cu mine.