Adoptata capitolul17

Capitolul 17
Familia mea a venit în vizită. După atâția ani departe de ei sunt în fața mea. Nu mă simt atât de confortabil lângă ei precum mă așteptam. Suntem numai noi patru, vorbind de parcă abia ne-am cunoaște. Amanda vine în câteva minute, iar Izabella încă e la școală.

- Când am auzit că te vei căsătorii nu mi-a venit să cred! Cinci ani în care nu am mai auzit de tine și deja ți-ai găsit o soție. Spune-mi ceva despre ea.

Mama începe entuziasmată conversația pe care știu că voia să ajungă de când a venit aici. Probabil e mai interesată de Amanda decât e de mine. Nicio iubită pe care i-am prezentat-o nu a fost potrivită pentru ea. Nu știu câte șanse are Amanda să fie plăcută.

- O cheamă Amanda și e secretarea mea. Suntem împreună de aproape un an. E o femeie excelentă. Frumoasă, inteligentă, cu principii.

- Mă flatezi, iubitule!

Amanda apare în living. Părinții mei se uită la ea pentru câteva secunde, apoi îi zâmbesc. Mama chiar o ia în brațe. Presupun că nici nu mai contează cum e viitoare mea soție cât timp mă căsătoresc cu ea. Familia mea consideră căsătoria un lucru foarte important. Un lucru pe care nu l-am putut înțelege vreodată.

- Cat de superba ești! Mama o pune să facă o piruetă.

- Mă bucur să vă cunosc, doamnă Blake. Îmi pare rău că am ajuns atât de târziu.

- Nu îți face griji. Apropo, spune-mi Candice.

Amanda face cunoștință cu tatăl și fratele meu imediat ce mama îi dă drumul. Nimeni nu pare nemulțumit de alegerea mea până acum. Ceea ce mă liniștește. Nu cred că aș putea suporta un comentariu răutăcios din partea lor.

- Suntem foarte fericiți pentru tine, fiule. Ne-am făcut griji pentru tine de când ai decis să te muți singur în Chicago. Nu am mai auzit vreo veste de la tine de mulți ani.

Tata îmi vorbește cu compătimire. Știu că cuvintele sale sunt de fațadă. Niciodată nu s-a interesat de viața mea încât să îi pese. A vrut doar să se laude cu mine. Acelea erau singurele momente în care îmi dădea importanță. În rest, abia își amintea să exist.

Nu mă chinui să îi răspund într-un fel. Mă mir că a făcut un drum de o zi și ceva pentru a mă vizita. Probabil mama a fost cea care l-a bătut la cap asta. Mi-am petrecut toată viața alături de oamenii ăștia. Acum mi se pare atât ciudat să îi am aproape.

- Frățioare, cine e bunăciunea aia?

Derek, fratele meu, sparge liniștea inconfortabilă care s-a așezat. Confuz, mă întorc spre direcția care se uită. Mă încrunt când dau de Izabella. Stă în tocul ușii și se uită la fiecare dintre noi pe rând. Apucă clanța în mâini și pare pregătită să fugă în orice clipă.

Mă întorc spre Derek și îi arunc o privire urâtă.

- E fiica mea, idiotulule!

Realizez imediat că nu astă era cel mai bun mod să o prezint pe Izabella. Ei nu au habar că am adoptat un copil. Nu aș fi vrut vreodată ca ei să știe de ea. Știu că nu o vor plăcea. Nu se ridică la nicio așteptare a lor. Și nu am vrut că părerea lor proastă să o afecteze pe Izabella. Așa că am rupt orice conexiune cu ei.

- E cumva o glumă? Rostește mama încercând să râdă.

Oftez. Iza a rămas tot în tocul ușii. Ba chiar a mai dat câțiva pași în spate. O chem lângă mine printr-o mișcare ca capului, dar nu se mișcă imediat. O văd cum inspiră o cantitate mai mare de aer în piept înainte să meargă spre noi.

- Ea e Izabella. Am adoptat-o cu câțiva ani în urmă.

O prezint. Nimeni nu spune nimic. Clipesc buimaci, fiind mai șocați decât îmi imaginam. Izabella se încordează și trebuie să o prind de umeri ca să fiu sigur că nu o să fugă.

- Fiica? Ai adoptat pe cineva? Ce e în capul tău, Luke? Nici măcar nu e copil!

Mama e cea care îndrăznește să vorbească. Îmi clatin capul, dezamăgit de reacția ei. Firește că nu se poate abține.

- Nu înțeleg care e problema în asta.

- Care e problema? Nu fi absurd! Puteai avea un copil al tău. Nu să crești copilul altor părinți ce nu am fost în stare. Mai e și fată. Cum s-ar presupune că ar duce numele familiei mai departe?

Tata vorbește mai calm decât mama. Dar cuvintele lui mă enervează mai tare. El îmi vorbește despre faptul că cresc copilul altora când el nici pe ai lui nu a putut să-i crească.

- Nu mă interesează de numele familiei. Și nici nu ți-am cerut părerea despre asta. Așa că ți-o pentru tine.

- Luke, nu vorbi așa tatălui tău! Mama mă apostrofează.

- Nu înțeleg care e problema voastră! Mie deja îmi place de Izabella.

Fratele meu ne întrerupe discuția. Îmi dau ochii peste cap. Cum poate scoate numai lucruri stupide pe gură?

- Hei, Izabella! Eu sunt Derek, fratele lui Luke.

Se lasă la înălțimea Izabelei și îi face din mână zâmbind. O trag mai aproape de mine. Nu știu ce parte nu a înțeles idiotul ăsta din Izabella e fiica mea. Dacă mai încearcă mult să o agațe, își va găsi un alt loc unde stea.

- Bună Derek! Șoptește Iza timidă.

- Asta a sunat sexy. Mai spune-mi numele o dată.

- Încetează cu astea dacă nu vrei să dormi pe străzi.

Derek mă privește urât, dar se îndepărtează de ea. Îi face cu ochiul în timp ce ocupă un loc pe canapea.

- Că tot a venit vorba de dormit. Haideți să vă arăt camerele unde dormiți.

Schimbă repede Amanda subiectul. Îi mulțumesc din priviri că a luat atenția asupra ei. Nu pot suporta privirile judecătoare ale părinților mei.

- Eu dorm cu Izabella. Se trezeste din nou fratele meu.

- Izabella doarme singură.

Derek oftează iritat. Dacă mă gândesc mai bine, chiar nu îmi era dor de el și de prostiile lui.

Toți pleacă la etaj, spre camerele de oaspeți. Rămân numai eu cu Izabella în living. Ea se pune jos și oftează.

- Ei sunt părinții tăi?

Mă întreabă din senin. Am uitat să îi spun că vor veni în vizită. Dau din cap aprobator. Ea își pune mâinile pe față.

- Mă urăsc!

Mormăie. Aș vreau să îi spun că nu e așa, dar știu că are dreptate. Nu sunt de acord cu adopția decât dacă e ultima soluție. Nici faptul că e fată nu le place. Ei cred că sunt atât de importanți încât să trebuiască să ne păstrăm numele. E atât de stupid!

- Ei urăsc mai pe toată lumea. Oricum, pot să-și bage opiniile undeva. Asta nu o să schimbe nimic. iubito.

Își ia mâinile de pe față și mă privește. Un mic zâmbet îi înseninează chipul.

- Mulțumesc.

- Pentru ce?

- Pentru că ești alături de mine.

- Voi fi mereu aici pentru tine. Mereu.

Mă pun lângă ea. Îi iau fața în palme și o sărut pe frunte. Eu ar trebui să îi mulțumesc ei. Datorită ei sunt cine sunt acum. Știu că crede că ar trebui să fie recunoscătoare pentru faptul că o iubesc pentru cine este ea. Însă eu sunt cel recunoscător pentru că ea m-a putut iubi pentru cine sunt. Dacă nu ar fi fost ea, eu aș fi ajuns probabil ca tatăl meu. Un om care iubește cu superficialitate. Cineva nedemn de o viață bună.

Îi scurt timp apar și ceilalți. Par mai destinși. Probabil că Amanda a fost o companie plăcută. Mă bucur că măcar pe ea o plac.

- Sinceră să fiu, faptul că ai o fiică de care nici nu mi-ai spus, mă deranjează foarte tare. Dar te iert de dragul soției tale. Sunt încântată de faptul că îmi e noră.

Doar dau din cap ca răspuns pentru ea. Nu am de gând să adâncesc în vreun fel conversația. Și nimeni altcineva nu pare că vrea asta. Așa că vorbit despre complet altceva.

Restul zilei a decurs mai bine. Izabella nu a mai stat cu noi și o înțeleg. Și eu mi-aș fi dorit să mă retrag mai devreme, dar nu îmi pot ignora familia. Majoritatea subiectelor pe care le-am discutat au fost legate de nuntă. Începe să mi se facă rău de la asta. Nu m-am imaginat vreodată însurat. Mereu m-am axat numai pe carieră. Deși o iubesc pe Amanda, o nuntă nu e chiar ce îmi doresc. Însă știu că asta o face pe ea fericită. Așa îmi las egoismul deoparte.

În scurt timp toată lumea pleacă spre camerele sale. Sunt ușurat că nu va mai trebui să vorbesc cu niciunul dintre ei pentru restul serii. O anunț pe Amanda că vin în dormitor după ce văd ce face Izabella. Nu am mai văzut-o de când părinții mei au decis să îi spună îi față cât de nemulțumiți sunt de decizia mea. Trebuie să văd dacă e bine.

Bat la ușă. Nu aud nicio voce. Mă gândesc că s-a culcat. Totuși, intru în cameră. Aici e întuneric. Îi văd forma corpului sub părură, în pat.

- Iza, dormi? Șoptesc.

Se foiește puțin, apoi mormăie ceva. Mă duc lângă ea și mă așez pe locul liber. Ochii ei se deschid și mă privesc triști. Îmi las degetele să îi mângâie obrajii, apoi părul. Nu vreau să fie tristă din cauza părinților mei. Nu merită asta.

- Ce s-a întâmplat, iubito?

-Nu vreau ca părinții tăi să mă displacă. Sunt familia ta și dau vina pe tine. Nu îmi doresc ca eu să fiu cauza pentru care nu te înțelegi cu ei.

Strânge în brațele ei o pernă. Își afundă fața în ea. Crede că părinții mei sunt mai importanți ca ea. Iar asta e atât de greșit.

- Tu ești familia mea. Nu îmi pasă ce cred ei.

Îi ridic capul din pernă. Ochii ei sunt înlăcrimați și urăsc să o văd plângând din asemenea motive. O iau în brațe. Mâinile ei îmi înconjoară gâtul și o aud cum suspină. După scurt timp se desprinde din îmbrățișare și își apropie buzele de ale. Îi prind fața înainte ca buzele noastre să se atingă. Presupun că, sărutând-o, aș face-o să se simtă mai bine. Dar nu asta ar trebui să o facă fericită. Așa că trebuie să o oprim aici.

- Nu Izabella, nu putem face asta. Îmi pare rău, dar nu e normal. Sunt tatăl tău, iar părinți nu își sărută copii. Te iubesc, dar nu așa. Ar trebui totuși să ținem o distanță.

Nu spune nimic. Nu face nimic. Ochii ei sunt mari și lacrimile îi cad pe obraji. Își ia capul din mâinile mele brusc. Dă din cap. O de multe ori. De parcă e de acord cu mine. Își șterge lacrimile și îmi zâmbește slab.

- Bine.

Bine.

Atât.

Se pune înapoi în pat, cu spatele la mine. Mă uit la ea și nu știu ce să zic. Am clarificat asta. De acum asemenea greșeală nu se mai întâmpla. Suntem bine.