x_Ramona episodul42_x

Off, de ce a trebuit să mă pomenești în poveste? mă întreabă ea bosumflată.
−Păi ce are, pisi? i-am răspuns amuzat.
−Cum ce are? Acum oamenii vor să știe cine sunt, crezi că eu nu citesc comentariile? continuă ea.
−Și de ce te deranjează asta?
−Dar nu mă deranjează.
−Și atunci? o întreb eu zâmbind. Nici măcar nu ți-am zis numele.
−Știu, dar…
−Dar ce? îi spun eu întrerupând-o.
−Taci în puii mei și spune-mi ce ți-a zis Anemona!
−Păi vrei să tac sau să-ți spun? îi zic eu, jucându-mă cu nervii ei.
−Offff, ce mă enervezi! Taci în general, dar spune-mi cu Anemona.
−Ok, lasă să cânte următoarea melodie și fii atentă.

Skylar Grey – Coming Home A.N.O. remix

Nu îmi venea să cred că o aud. Trecuse atâta timp încât nu știam ce să-i spun. Ce mai era de zis? Oare ce voia? Devenisem neliniștit.
−Andrei, mai ești acolo? mă întreabă vocea din telefon.
−Da, aici sunt. Mereu sunt aici, îi răspund eu emoționat.
”Mereu sunt aici?” Ce căcat a fost asta, ești prost la cap?
−Fii atent, am ceva să-ți spun.
Și eu am atâtea să-ți spun, gândeam eu.
−Da, spune-mi. Despre ce e vorba?
−Ok! Nu există niciun mod ușor pentru a-ți spune asta, așa că am să o fac din prima (cam ca la prima noastră întâlnire). Sunt însărcinată și cred că e al tău.
−Poftim?
−Sunt însărcinată.
−Ești ce?
−Însărcinată. Gata, am spus-o, nu știu cum să-ți simplific mai mult de atât. Știi când doi oameni fac sex și el se termină…
−Știu ce înseamnă însărcinată, îi spun eu pe ton autoritar. Doar că nu pot să cred!
−Uite ce e, nu vreau să-ți asumi niciun fel de răspundere, am vrut doar să-ți spun. O să-l cresc eu, e ok.
−Băi, ești dementă? Tu vorbești serios? Dar cum e posibil așa ceva? Doamne, nu pot să cred.

Anemona începe să râdă. Dintr-o dată am simțit cum mi-au coborât coaiele din gât și s-au repoziționat la locul lor. Și oricât de stupid ar suna, pe de-o parte eram un pic dezamăgit pentru că dacă ar fi fost să avem un copil împreună, trebuia să fim un cuplu. Dar totuși, mai aveam lucruri de făcut în viață, nu era chiar visul meu să devin tată înainte să fac 20 de ani.
−Deci efectiv m-am căcat pe mine. Astea-s glume?
Anemona continua să râdă. Îi plăcea să facă mișto de mine, știam asta.
−Incredibil, continui eu. Tu-ți dai seama prin ce spaimă am trecut? Ce mă făceam eu cu încă un copil la vârsta asta?
−Cum adică încă un copil? mă întreabă ea oprindu-se din hohote.
−Păi s-au întâmplat lucruri de când ai plecat tu de aici. Am fost cu o tipă care m-a păcălit că ia pastile și nah, din una în alta, e gravidă. Adică nu din una în alta, doar în ea, dar ai înțeles ideea.
−Fugi, mă, de-aici! Vrei și tu să mă sperii pe mine, dar nu merge. Las-o așa, e 1-0 pentru mine. Plus că te-am învățat mai bine de atât. Oricum, era într-adevăr ceva ce voiam să-ți spun. Voiam să știi că îmi este dor de tine.



În momentul ăla era să scap telefonul jos. Ce dracu’ se întâmplă? Toate femeile din viața mea se întorc la mine dintr-o dată? Să-i dau un telefon Alinei sau Carminei, zic. Știu că am mai dat eu bani pe la cerșetori pe lângă biserici, dar chiar așa bine să-mi meargă dintr-o dată? Oricum, auzind cuvintele alea, în ordinea aia, venind din gura Anemonei era pur și simplu nepământean. Nu-mi dădeam seama dacă am emoții sau dacă m-am stricat la burtă. Însă tot ce m-a învățat ea, culmea, aveam să folosesc acum împotriva ei. Nu puteam să-i spun că și eu mă gândesc la ea înainte să adorm, că am căutat o curvă care seamănă cu ea doar pentru a retrăi niște momente din trecut sau că uneori, eram pe cale de a le spune altor tipe ”Anemona”.
−A, da? Păi cum rămâne cu iubitul tău? Știi tu, bărbatul pe care îl iubești și care e totul pentru tine și bla bla bla?
−Nu mai suntem împreună de ceva timp. Am greșit, îmi asum asta. Dar ție nu îți este dor de mine deloc? mă întreabă ea schimbându-și tonul vocii.
”BA DA!! Mor de dorul tău, îmi zbierau mie creierii. Pur și simplu îmi vine greu să respir uneori și mi-aș dona un rinichi pentru a mai avea o noapte cu tine.”
−Hmm, nu m-am mai gândit la tine de ceva timp, îi spun eu, auzind efectiv cum mi se rupe inima și cum se umflă orgoliul în locul ei.
−Nu pot să cred, e imposibil. A fost prea intens totul între noi, îmi zice ea cu vocea pătată de dezamăgire.
−Da, ai dreptate, dar nu tu îmi spuneai că nu e bine să trăim în trecut? A fost frumos, așa e, dar am mers mai departe. Plus că așa m-ai sfătuit.. Nu, nu! Obligat tu.
−Aș vrea să te văd, Andrei! Știu că și tu vrei.
−Vreau, nu vreau, nu are nicio importanță. Sunt 500 de km între noi și asta nu se schimbă doar pentru că îmi doresc eu să ne vedem sau nu, i-o tai eu tranșant.
A avut un moment de pauză. Nu a spus nimic preț de câteva secunde.
−Da, dar distanța nu a fost la noi o problemă. Plus că nu vreau să te cer în căsătorie sau ceva, vreau pur și simplu să te văd. Și știu că și tu vrei asta, pe mine nu poți să mă minți.
−…..
−Să-ții ții telefonul la îndemână fiindcă o să te mai caut. Nu te schimba, rămâi un suflet frumos.



Și mi-a închis. Mi-a făcut o enormă plăcere să o aud din nou, dar pe de altă parte, abia am reușit să o îndepărtez un pic de sufletul meu și ea se întoarce? Pe bune? Who the fuck does that? Oh, wait… they’re called women.

Fiecare discuție dintre două persoane are un scop, fie el mai mic sau mai mare. Ideea este că în orice fel de relație inter-umană, cei doi se folosesc unul de celălalt pentru câștiguri diferite. În sensul că nimeni nu face un lucru total dezinteresat și, la o privire mai atentă, are ceva de câștigat: poate fi încredere în sine, alimentarea orgoliului sau a ego-ului, plăcere carnală sau alte chestii. Întrebarea era însă, ce ar putea avea Anemona de câștigat din toată treaba asta. Putea fi vorba despre propria ei validare în fața ei, simțindu-se poate părăsită și nedorită, așa cum vă simțiți toate când terminați o relație, putea fi vorba despre detașare și schimbare a peisajului, așa cum vă doriți toate când terminați o relație sau putea fi vorba pur și simplu de o partidă de sex ruptă din rai (sau din iad, în ceea ce ne privea pe noi doi), așa cum vă doriți toate când terminați o relație.

Nu aveam însă timp să mă gândesc foarte mult la chestia asta pentru că aveam deja o nebună care voia să mă recucerească în viața mea și asta era mai aproape. A fost o zi plină de evenimente, era deja prea mult. Trebuia să mă odihnesc. Cred că am dormit 14 ore în noaptea aia.

A doua zi, când m-am trezit, aveam un mesaj de la Ramona care îmi spunea să nu-mi fac planuri pentru după-amiază pentru că mă scoate ea să luăm prânzul împreună. Probabil ăsta era primul pas spre marea recucerire. Ramona era ca Imperiul Otoman în timpul Crizei Orientale și voia să-și redobândească ținuturile pe care ea le considera ale ei. Sau ca Dinamo care se chinuia să-l readucă pe Mutu la echipă, diferența fiind că pe mine Negoiță al Ramonei (adică mă-sa), mă voia la ei în curte.

În fine, m-am văzut cu Ramona câteva ore mai târziu și stăteam la o masă așteptând mâncarea. ”Sper că ea știe că atunci când inviți pe cineva în oraș, se presupune că faci cinste. Oricum nu aș lăsa-o, dar măcar așa, ca idee. Sper că nu se așteaptă să plătesc eu toată nota că ăsta ar fi un pas în spate în tot planul ei”, mă gândeam eu. Nu mă înțelege greșit, nu am o problema în a plăti nota, dar mă omoară când văd că femeia cu care sunt la masă nici măcar nu are decența de a se preface că ar avea o intenție undeva ascunsă în suflet de a-și plăti partea ei. Lasă-mă pe mine să spun ”nu, e ok, lasă că plătesc eu”, nu te comporta de parcă ți-aș fi dator cu ceva. E foarte enervant și dacă faci căcatul ăsta, sper să te împiedici de cablul de la laptop și să-ți julești nasul de covor.

Mă rog, aveam niște probleme foarte importante de dezbătut cu mine însumi în momentul ăla. Ramona mă umplea de complimente, mă ținea de mână și vedeam început de sentiment în ochii ei. Era o după-amiază plăcută, lucrurile mergeau bine. Eram cu o persoană de care îmi plăcea, mâncarea era bună, localul era liniștit (eram la Latino, pentru fanii mei din Suceava), totul era așa cum trebuia să fie.
−Știi, îmi spune Ramona, mă bucur enorm că ai decis să-mi dai această șansă. Chiar îmi doresc să fac chestia asta să meargă, am un feeling bun în legătură cu ea. Și știu că o să fie…
−Scuză-mă o secundă, îi spun eu în timp ce îmi scoteam telefonul din buzunar.

Îl deblochez și observ că am primit un mesaj. Îl deschid și era să scap telefonul jos când am citit ”Autocarul meu ajunge cam într-o oră în Suceava. Sper că m-aștepți în autogară. Crinii sunt florile mele preferate. Vreau cafea. Anemona”

P.S.- eu nu țineam neapărat, dar se pare că o cam sugi, Ramona. N-avem ce face, e mâna destinului. ”SUGE-I-O” lui, nu mie.

P.P.S.
−Vai, te urăăăăăsc!!! Nu poți să mă lași așa! Mereu faci la fel, ce naiba? îmi zice ea oarecum ofticată.
−Nu cred că mă urăști, nu ai cum. Mă placi prea mult, îi răspund eu, cu un calm ecuatorial.
−Nici nu știu de ce mă mai obosesc, de fiecare dată faci așa. Sper că nu te comporți la fel și în pat că te strâng de gât.