x_Ramona episodul50_x

Eu nu înțeleg de ce nu vrei să o publici. Sunt sigură că ar fi mulți dintre cititori care și-ar dori să o cumpere, îmi spune ea pe un ton autoritar.
−Nu știu, nu cred că ar fi prea mulți care chiar ar da bani ca să o citească. Plus că eu nu sunt scriitor, ar fi ciudat să scot o carte.
−Ei, da. Fii serios! Ai dreptate, nu ești scriitor. Ești enervant. Niciodată nu vrei să mă asculți, îmi spune ea, iritată.
−Poate am să o public, nu am zis niciodată ”nu” vehement. Să vedem, nu știu ce va fi în viitor, i-am răspuns eu, încercând să o îmbunez un pic.
−Bine. Nu mai insist. Spune-mi ce s-a întâmplat mai departe, te rog. Deci erai în fața blocului…

Stăteam și mă uitam la ea și îmi era frică să mai pășesc. Niciodată nu mi-a plăcut să dau explicații și știam că acum voi avea de dat una. Afară ploua, ca să dramatizăm un pic scena, iar Ramona stătea nemișcată și mă fixa din priviri. Am simțit neputința în ochii ei și era pentru prima oară când îmi dădeam seama că îi pare rău cu adevărat. Ce faci când știi că o femeie te vrea cu fiecare părticică a sufletului ei? Când știi că ar face absolut orice, că s-ar umili în orice fel și că ar fi gata să renunțe la orice, doar pentru tine? Exact, îți pierzi interesul. Nu e vina ta, e doar condiția umană. Tu ești bărbat, ai nevoie de sentimentul de cucerire, tu trebuie să crezi că ai fost atât de bun și atât de original, încât ai făcut-o să îi placă de tine. Nu vrei să simți că o atragi deja și că nu trebuie să mai faci nimic pentru a-i câștiga afecțiunea. Mai întâi vrei să depui efortul și abia apoi să culegi laurii victoriei. Ca să-nțelegi, este exact ca și cum ai fi fotbalist și ai da un gol, din penalty, împotriva unei echipe care are un portar orb și legat de bara din stânga. Nu te poți bucura de golul ăla, tu vrei să-i dai gol lui Buffon, nu unui bufon. Cu cât ai muncit mai mult pentru a o cuceri pe o tipă, cu atât o vei fute mai bine când va veni momentul. Bine, dacă vezi că durează prea mult, există șansa să nu-i placă de tine, deci las-o în pace. E un pas mic de la ”hard to get” la ”viol”, rămâi realist.

Mă rog. Revenind, îmi era teamă să mă apropii de ea. Îmi construisem un mecanism de apărare împotriva Ramonei și eram cumva resemnat în ceea ce o privește. Când nu îți creezi așteptări, nu ai cum să suferi dezamăgiri. Așadar, dacă eu porneam de la premisa că nu îmi doream să mai fiu cu ea, nu aveam cum să mă confrunt cu un refuz. E pe sistemul dacă nu încerc, nu am cum să pierd. Corect. Dar nu ai cum nici să câștigi și ai să mori înecat în propria monotonie, îmbibat de regrete. În 9 cazuri din 10, o să regreți mai mult un lucru pe care nu l-ai făcut, decât unul pe care l-ai făcut. Pentru că ocazia nu o să revină niciodată. Dacă ai pierdut momentul, o să plece exact așa cum a venit. Eu nu cred că anii ne îmbătrânesc, ci regretele. Toți facem multe alegeri greșite în anumite momente din viața noastră, iar apoi ne dorim să dăm timpul înapoi și să procedăm altfel. Și începe să ne obsedeze acel lucru și încercăm să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat dacă am fi luat decizia corectă, ne facem filmul vieții noastre din punctul ăla până în prezent și mereu va fi mai bun decât cel al realității. Și regretele nu vor pleca, se vor așeza pe părul tău sub forma firelor albe, pe fruntea ta sub forma ridurilor și o să-ți amintească de lucrurile pe care îți dorești să le fi schimbat, de fiecare dată când te uiți în oglindă. Cine nu și-a dorit măcar o dată să se întoarcă în timp? Să fim serioși!

Play this track: Teasta feat. Simona – Sunt dependenta

În timp ce o priveam cu sinapsele transpirate, mi-am adus aminte de o întâmplare drăguță. Eram în clasa a 7-a și trăiam prima mea iubire adolescentină. Fetița asta drăguță care stătea în prima bancă de la geam, mă făcea să-mi doresc să-mi împart sandwich-ul cu ea în fiecare pauză. Era tot timpul cu mâna ridicată pentru că mereu știa lecția, era preferata tuturor profesorilor și avea mereu cămașa călcată și, deși erau toate la fel, parcă uniforma ei era cea mai frumoasă. Mama ei nu o lăsa încă să se machieze, dar ăsta nu era un impediment în calea frumuseții ei. Nici nu îndrăzneam să mă gândesc la ea atunci când mă masturbam (hey! Abia descoperisem și eu laba și nu aveam acces la atâtea filme porno pe vremea aia), mi se părea prea pură și aveam impresia că aș denigra-o dacă aș aduce-o în fanteziile mele bolnave. Eu mereu am împărțit femeile în ”tipe pe care le-aș fute” și ”tipe pe care le-aș săruta pe frunte”, iar Ramona era în capul listei din cea de-a doua categorie.

Niciodată nu aș fi avut curaj să îi spun că pentru mine, ea aduce soarele în fiecare dimineață și că mi-ar plăcea să mă lase să o țin de mână când ieșim de la școală, până ajunge în stația de autobuz. Nu, nu aș fi putut să fac asta niciodată. Așa că, știind că vine ziua de 8 martie, am decis să-mi strâng banii de mâncare (forțând astfel un început de ulcer, dar pana mea, iubire și inimioare) și să îi cumpăr un buchet de flori de Ziua Femeii. Sper să înțelegi că a fost un efort destul de mare pentru mine pe vremea aia. Eu primeam 10.000 (1 leu) pe zi la școală, iar un covrig era 2000 de lei. Un buchet de flori mai de Doamne-ajută, era vreo 150.000 de lei. Deci eu nu am mâncat 2 săptămâni și o zi la școală, doar ca să pot să îi fac un cadou Ramonei. Însă nu aveam de gând să-i spun că e de la mine, nicidecum. Urma să mă mulțumesc privindu-i zâmbetul acela plin de inocență din momentul în care o să găsească buchetul de flori pe bancă. Zis și făcut. Am strâns banii, m-am trezit dimineață în ziua respectivă, am mers la o florărie și am cumpărat cel mai frumos buchet de crini imperiali pe care a putut să-l aleagă un suflet de copil de 12-13 ani. Mi l-a ornat tanti florăreasa cu tot felul de alte frunze și nebunii și arăta absolut minunat. Am atașat cu grijă un bilețel pe care îl pregătisem cu o seară înainte și am plecat spre școală. Noi aveam ore de la 8, dar eu la 7 și 15 intram pe ușă. Nu am vrut să mă vadă nimeni și am plănuit totul astfel încât să intru în timpul orelor. Doar body-guard-ul m-a văzut, dar i-am explicat care e treaba și cum inimioara mea de copil îndrăgostit s-a strofocat din toate puterile ca să născocească acest plan (care oricum nu m-ar fi ajutat pe mine cu nimic, practic, pentru că nu voiam să mă semnez pe bilețel. Dar nu conta, eu aș fi știut adevărul și eu aș fi știut că am putut să o fac fericită, chiar și pentru o zi). Am mers în clasă, am așezat cu atenție buchetul de flori pe banca ei și am plecat de acolo cu un surâs de învingător pe față.

După 40 de minute, am revenit în clasă, purtându-mă absolut normal și m-am poziționat într-un loc de unde puteam să văd perfect reacția Ramonei. ”Ce-o fi cu florile alea?”, îmi întrebam eu colegii pentru a nu părea suspicios. La un moment dat a intrat și Ramona în clasă, s-a îndreptat spre banca ei și a văzut florile. În clasă s-a lăsat o pătură de tăcere și toată lumea devenise curioasă. Ea le-a luat în mână și a întrebat-o pe colega ei de bancă ce e cu florile astea. Aceasta a dat din umeri și i-a spus să se uite pe bilețel. Ramona l-a luat în mână, l-a citit și a început să zâmbească.
−Ok, de la cine sunt florile astea? a întrebat ea.
Nimeni nu i-a răspuns. Colega ei de bancă a luat bilețelul în mână și a citit cu voce tare:
”Pentru mine, soarele nu răsare niciodată fără ajutorul tău. Eu te-am găsit deja, sper să mă găsești și tu cândva. La mulți ani!”
−De la cine e? o întreabă ea pe Ramona.
−Nu știu, nu s-a semnat. Doamne, ce frumos. Și nici nu știu cui să-i mulțumesc. Off! a spus ea, roșie la față și vizibil rușinată pentru că toți colegii se uitau la ea.

Eu stăteam și mă bucuram de primăvara pe care mi-a adus-o subit în suflet reacția ei. Toată lumea era curioasă cine era admiratorul secret al Ramonei și toată ziua colegii noștri au încercat să dezlege misterul. Până când, în ultima pauză, colega ei de bancă a chemat-o pe Ramona până afară, un pic entuziasmată. Au ieșit amândouă pe hol și acolo le-am văzut stând de vorbă cu un tip dintr-o clasă vecină. După vreo câteva minute, Ramona l-a pupat pe ăla pe obraz și s-a întors să meargă înapoi spre clasa noastră. Pe drum, am oprit-o pe prietena ei și am întrebat-o de ce părea Ramona atât de fericită.
−Pentru că a recunoscut Bogdan că el i-a luat florile. Și ei îi plăcea de el de ceva vreme. Doamne, ce romantic!

Deci planul meu de a o face fericită pe Ramona nu numai că a funcționat, dar a reușit să-mi sodomizeze și mie sufletul. Anal. Excelent, mă simțeam minunat. De parcă Bogdan ăla ar fi știut să pună cratima în ”te-am”, pe bilețel. Nu-i nimic, după ce am ieșit de la școală am plâns pe umărul body-guardului. Măcar mi-am făcut un nou prieten. Un prieten care avea mustață, 8 clase și 45 de ani.

Iar acum, după mulți ani de zile, aceeași fetiță care stătea în prima bancă de la geam, mă aștepta în fața scării mele, privindu-mă în ochi, cu părul ud și cu sufletul greu.

M-am apropiat de ea, dar nimeni nu spunea nimic. Sufletele noastre parcă stăteau mai aproape decât o făceau corpurile noastre. Mă privea, dar nu spunea nimic. Nici nu era nevoie, îi înțelegeam tăcerea. Anemona mă aștepta sus, dar eu nu puteam să-mi mișc picioarele. Ne uitam în continuare unul la celălalt. Ce aș fi putut să-i zic? Ce ar fi putut să-mi zică? Parcă eram un patinator care tocmai a căzut pe gheață, deși era favorit pentru titlul mondial. Toți oamenii îl priveau dezamăgiți și el se scufunda în rușine.
−Mi s-a făcut dor de tine. Poate e o greșeală, dar am vrut să te văd, mi-a spus ea aproape plângând.
−…..
−Știi cu cine m-am întâlnit zilele astea? Cu tipul ăla cu mustață care era body-guard la noi la școală. Și m-a întrebat ce mai fac și dacă până la urmă s-a mai întâmplat ceva între mine și tine. Nu am înțeles de unde știa el despre noi și l-am întrebat care e faza. Și mi-a spus că s-a gândit că până la urmă a ieșit ceva între noi, mai ales că tu ai fost cel care mi-a pus florile în bancă în clasa a 7-a. Ai fost tu! mi-a spus ea, pe un ton acuzator. Tu! Mereu ai fost tu! Numai tu! De ce nu mai ești tu? mi-a spus și a izbucnit în lacrimi.

—VA URMA—

P.S.- era totul foarte dubios pentru că ăsta era unul din momentele alea în care, indiferent ce decizi să faci sau să nu faci, tot vei rămâne cu un regret după aia. Tot ce poți să-ți dorești este să îmbrățișezi alegerea pe care o vei regreta cel mai puțin.

P.P.S.
−Off, parcă-mi pare rău totuși pentru ea. Oricât de mult am urât-o până acum, nu pot să mă bucur de suferința altei persoane, îmi spune ea, întristându-se.
−Așa e. Dar și eu am suferit mult pentru ea, nu e ca și cum nu a avut atâtea ocazii să se îndrăgostească de mine, îi răspund eu ferm pe poziție.
−Da, Andrei, dar tu uiți un lucru: tu ai fost îndrăgostit de ea atâta timp, dar practic, nu i-ai spus niciodată ce simți. Nu putea să ghicească în stele asta, deci e mai mult vina ta decât a ei. Știu că îți era frică de un refuz, dar dacă nu încerci, nu ai cum să afli ce se poate întâmpla.
−Nici ție nu ți-am spus, dar te-ai prins singurică, îi zic eu, încercând să dreg busuiocul.
−Awww, ce copil ești. Da, dragul meu, dar în primul rând noi nu mai avem 15 ani. Și în al doilea rând, eu te-am sărutat pe tine, nu invers. Eu am fost până la urmă cea cu inițiativa. Însă cine știe cum ar fi decurs povestea voastră dacă ți-ai fi făcut curaj să-i spui că îți place de ea. Nu e doar vina ei, dragule, e și vina ta.
−Chiar așa… cine știe ce ar fi fost?

S-a apropiat de mine, și-a așezat mâna peste mâna mea și a început să mă mângâie ușor cu vârfurile degetelor. I-am zâmbit.