Adoptata capitolul40

Capitolul 40
În zilele ce au urmat tot ce auzit a fost nunta aia stupidă. Vreau să se termine totul odată. Nu mai suport subiectul acesta. Amanda vrea să fiu ceva numit domnișoară de onoare. Habar n-am în ce constă asta, dar cât timp face parte din nunta lor nu vreau.

Cu cât se apropie mai tare nunta lor, cu atât vreau să vorbesc cu Luke despre noi. Nu mă mai pot preface că totul e bine între noi. Vreau să lămurim toate neînțelegerile noastre. Pentru că sunt o grămadă de piese lipsă în puzzle-ul acesta.

- Vrei să vii cu mine la cumpărături?

Luke stă în fața ușii mele. Deși nu mi-aș părăsi camera, mai bine plec la cumpărături decât să îi aud pe toți vorbind despre nuntă. Dau din cap aprobator și mă ridic din pat.

Îmi pun centura de siguranță în timp ce Luke pornește motorul. Mă uit tăcută prin parbrizul mașinii. Îmi las capul să cadă pe spătarul scaunului și expir.

- Luke?

Îi atrag atenția. Se uită la mine pentru câteva secunde, apoi își concentrează atenția la drum.

- Da?

- Vrei să te desparți de mine curând? Întreb încet.

- Nu m-am gândit la asta până acum.

- Și când te vei gândi?

- Nu știu. Când te simți tu pregătită.

Dă din umeri. Nu mă voi simți niciodată pregătită. Nu e ca și cum va exista un moment în care îl voi iubi mai puțin. Sau în care voi vrea să îl pierd.

- Să înțeleg că o alegi pe Amanda în locul meu.

M-am săturat de asta. M-am săturat sa tac si sa înghit în loc sa îmi spun opinia. De ce toată lumea mă dă la o parte? Nu vreau să fiu a doua opțiune a lui. Nu vreau să fie cu mine doar pentru a mă atinge sau pentru a fi eu fericită. Ce are Amanda mai special? Aș fi dispusă să fac orice pentru el, însă tot pe Amanda o alege. Lupt de atât de mult pentru el şi e în zadar. Amanda ce a făcut ca să-l cucereasca?

- Am stabilit că nu e nimic serios între noi, Izabella! De ce naibii deschizi astfel de subiecte? Întreabă iritat.

- De câte ori vrei să îți spun? Am nevoie să știu ce se întâmplă între noi. Pentru că m-am săturat să fac pe proasta după ce e foarte clar că nu mă iubești! M-am sărutat să-mi dau speranțe false! Numai tu ai de câștigat în asta. Te las să-mi faci ce vrei! Te las să te joci cu mintea mea, cu sentimente mele, cu corpul meu! Și am ajuns la concluzia că te folosești de asta. Toată lumea se folosește de mine!

Mă răstesc. Nu mai pot ține totul în mine. Îmi e greu. Nu fac față atâtor emoții. Mă înclin în față când Luke frânează pe o străduță neaglomerată. Oprește motorul și se întoarce cu fața spre mine. Poate am făcut greșit că am pornit această discuție aici, dar nu găseam un alt moment mai bun.

- Profit? Eu profit de tine? Izabella, am ajuns în acest punct din cauza ta! Tu ai vrut să profit! Am făcut tot pentru tine! Ca să fii tu fericita! Am acceptat sa fiu împreună cu tine, fiica mea, doar pentru a te face fericita! Nu am făcut-o pentru plăcerile mele proprii. Nu e vina mea că nu știi să-ți controlezi sentimentele!

Strigă la mine. Pare rănit de cuvintele mele. Însă și eu am fost de atâtea ori rănită de cuvinte lui. Nu trebuie să cedez așa ușor. Nu mie trebuie să îmi pară rău. Nu sunt eu vinovată.

- Am încercat, Luke! Încă încerc. Fac tot ce pot pentru a te apropia de mine. De atât de mult timp încerc... Dar tu tot la Amanda tragi. Ce te face sa o iubesti pe ea şi nu pe mine?

Vocea îmi e din ce in ce mai chinuită din cauza nodului în gât ce mi s-a format. Nu voi plânge, nu în fața lui. Nu de data asta. Oftează. Se întoarce cu fața spre parbriz. Nu vorbește. Nu scoate niciun singur cuvânt. Rotește cheia și motorul se pornește din nou. Mișcă volanul astfel încât să ieșim din parcare. Mă uit confuză la drum și văd că face cale întoarsă. Ce nu e în regulă cu el?

- E numai vina mea! E vina mea că am acceptat asta crezând că așa vei fi fericita. E vina mea că am ajuns aici. Trebuia de la început să te opresc. Însă nu voi mai repeta această greșeală. Am deja o relație, iar tu ești fiica mea. Nu te iubesc în felul ăsta și nici tu nu ar trebui să o faci. Trebuie să înțelegi asta.

Spune serios cu ochii la drum. Îmi închid ochii deja umezi și încerc să-mi controlez lacrimile ce stau să iasă. Tot ce a spus, fiecare cuvânt mă lovește ca un cuțit în inimă. Nu mă iubește. Nu o va face vreodată. De ce îmi e atât de greu să înțeleg? De ce nu pot pricepe că nu îmi fac bine dacă sper la ceva imposibil? De ce îmi place atât de tare să văd cum mă sfâșie?

Zăresc casa în care locuiesc. Îmi duc privirea spre a lui Luke, dar acesta mi-o evită. Deschid portiera și fac un pas pe pământul înghețat. Mă depărtez cu pași repezi de mașină. Luke pleacă din fața casei și se face nevăzut. Inspir adânc aerul rece pentru a mă calma înainte de a intra în casă. Toți se aflau în sufragerie. Privirile ni se întâlnesc și mă simt intimidată.

- Unde e Luke?

Vorbește Amanda. Vreau să îi dau un răspuns, dar simt că dacă îmi deschid gura pentru a vorbi voi izbucni în plâns.

Mă dau înapoi până mă lovesc de scări. Îmi iau privirea de pe ei și mă urc grăbită pe scări. Intru în camera mea și rotesc cheia pentru a încuia ușa. Nu vreau să fiu deranjată de nimeni. Vreau doar să-mi plâng de milă. Pentru că numai asta pot face. Asta am făcut mereu.

- Iza, ești bine?

Vocea Matildei se aude prin cealaltă parte a ușii. Suspin și mă sprijin de ușă. Nu vreau să fiu rea cu ea. Nu vreau să o gonesc. Nu e vina ei că sunt rănită. Dar nu pot suporta prezența nimănui.

- Vreau doar să fiu lăsată în pace.

După câteva secunde se aud pașii ei cum se îndepărtează. Îmi las lacrimile să cadă pe obraji. Îmi duc genunchii la piept și îi îmbrățișez. Nu mai vreau să îl iubesc pe Luke. Nu îmi pot asuma toată durerea ce vine cu asta. Dacă aș putea, aș elimina toate sentimentele pentru el. Oricât de bine mă face să mă simt când mă strânge în brațe, nu mai pot suporta toate certurile noastre. Pentru că mereu ies cu lacrimi din ele. Iar lui pare că nu îi pasă. Nu pare deloc afectat de ele. Sunt așa o idioată! Ce a fost în capul meu în tot acest timp? Chiar credeam că o să mă iubească? Ce să iubească? Nici eu nu mă pot iubi pe mine. De ce se am pretenția ca altcineva să o facă?

Partea cea mai proasta e ca stiu ca o sa-l iubesc mereu, oricât de tare m-ar răni. M-am saturat de Luke până peste cap. In capul meu si in inima mea numai el e. Nu e corect! Nu are dreptul să facă asta! Nu a fost intenţia mea sa-l iubesc!

•••

Podeaua nu e cel mai confortabil loc, dar nu am de gând să mai mă mișc de aici. Îmi las ochii să se închidă. Sunt obosită. Sunt obosită să încerc. Inima mea nu mai poate purta un alt război cu sentimentele mele.

O bătaie în ușa se aude. Probabil e Matilda. A încercat de mai multe ori să mă facă să deschid ușa. Dar nu vreau să vorbesc cu ea. Nu vreau să vorbesc cu nimeni. Se aude din nou aceeași bătaie.

- Pleacă!

- Deschide Izabella!

Îmi deschid ochii brusc când îi aud vocea lui Luke. A avut toată ziua la dispoziție să vină aici. De ce tocmai acum a venit la ușa mea?

Am un instinct de a-i deschide, însă nu o voi face. Nu vreau să mă mai cert cu el. Chiar dacă aș face orice pentru o îmbrățișare din partea lui. Dar știu că mă va face din nou să sufăr. Mi-a ajuns. Aud un zgomot, iar ușa se deschide. Are o copie de la cheia ușii mele. Oftez iritată. Nici măcar nu pot avea intimitatea mea. Mă ridic de pe podea și îmi șterg lacrimile cu mâneca bluzei.

- Vreau să vorbesc cu tine.

- Ce să mai vorbim? Cred că ai spus deja totul. Încă nu te-ai săturat să îmi frâgi inima?

- Iza...

- Gata cu asta! Doar lasă-mă!

- Îmi pare rău...

- Știai că ai să mă rănești. Nu îți pare rău!

- Nu tu voiai asta? Nu tu voiai să vorbim despre noi?

Îmi folosește cuvintele în potriva mea. Încearcă să mă manipuleze pentru ca el să iasa bine din toată chestia asta. Dar eu m-am săturat de asta.

- De ce dai vina pe mine? E vina mea că am inima distrusă?

- Da, Izabella. E vina ta!

Strigă. Un suspin îmi scapă. E vina mea? Ce ce am greșit eu? Nu a fost intenţia mea.

- Ce am făcut să merit asta? Spune-mi, Luke! Distruge-mă de tot! Spune-mi tot ce simți. Merit să știu asta!

Gesticulez disperat. Văd din ce în ce mai în ceață din cauza lacrimilor mele. Luke ia privirea de la mine și și-o mută în gol pentru câteva secunde. Expiră zgomotos înainte să îmi întâlnească din nou privirea.

- Te iubesc, Iza, dar nu aşa. Nu vreau sa îţi frâng inima, vreau sa fii fericita. Intelege ca intre noi nu va exista nimic niciodată. Pune stop sentimentelor, fa ceva sa nu mai simti iubire de aia faţa de mine. E mai bine pentru amândoi. Imi pare rău că s-a ajuns aşa departe. Trebuia sa spun stop de mai de mult.

Îmi trag nasul și dau aprobator din cap absentă. Aș spune ceva, dar cuvintele lui se rotesc în mintea mea și nu pot auzi altceva în afară de ele. Nu mai simt nimic. Nici durere, nici fericire, sunt goală. De parcă cineva mi-a răpit toate sentimentele, dar totuși mi-a lăsat unul singur. Și fix de el voiam să scap.

- Nu mai plânge, iubito!

Vocea lui se aude prea aproape de mine și abia acum îmi dau seama că suntem mult prea aproape unul de altul. Îl las să mă înconjoare cu brațele sale, într-o îmbrățișare. Îmi afund capul în umărul lui și mă las, pentru ultima oară, purtată de senzațiile pe care mă face să le simt când mă atinge.

Capitolul 44
Luke

Agitația din ultimile zile mă amețește rău de tot. Încerc să stau cât mai departe de pregătirile de nuntă, dar e practic imposibil. Nu pot sta și să aștept să-mi facă altcineva nunta. Ar trebui să contribui și eu. Dar devine epuizant. Nu aș fi crezut că mă voi căsătorii așa repede. În urmă cu câțiva ani nici nu credeam că o voi face vreodată. Azi vine și familia Amandei. I-am întâlnit numai odată. Par o familie unită în comparație cu familia mea. Dar știu că e numai de fațadă. Ca orice familie superficială pe care am întâlnit-o.

- Bună!

Izabella își face apariția în bucătărie. Se pune pe un scaun și se uită absentă la masă. Nu arată bine. E așa de câteva zile. Și nu știu ce ar trebui să fac. Nu știu dacă pot să mai fac ceva.

- Buna iubito!

O salut înapoi și îi pun un bol de lapte cu cereale în față. Îl trage mai aproape de ea și mănâncă încet.

Nu am mai vorbit de ceva timp. O văd din ce în ce mai rar. Stă mereu în camera ei. Nici la scoală nu vrea să o mai duc. Ce-i drept nici nu se deranjează să meargă de prea multe ori. Dar când se duce, pleacă cu Marco. Cei doi au început să petreacă mult timp împreună. Și mă bucură faptul că Izabella are pe cineva lângă ea. Dar aș prefera să fiu acea persoană. S-a distanțat de mine foarte mult de mine. Nu asta am dorit să se întâmple. Nu vreau să o văd în fiecare zi cu moralul la pământ fără să pot face ceva. E așa din vina mea.

- Am auzit că vine azi familia Amandei azi.

- Da, vin mai târziu.

- De ce se adună atât de multe persoane aici? Nu îmi place.

- Nici mie. Dar așa e perioada asta.

Nu îmi mai răspunde. Mănâncă încet. Mă ignoră complet cât timp sunt în bucătărie. Nici măcar nu îmi aruncă o privire.

M-am obisnuit cu Izabella cea drăgăstoasă sincer. Acum ca o vad asa distanta mi se pare ciudat. Imi petreceam majoritate din timp cu ea, acum daca prind 2 ore cu cea e fantastic. As putea sa încerc eu sa ma apropii de ea dar apoi s-ar complica lucrurile intre noi. Ştiu că încă mă iubeşte. De fiecare dată când ma vede cu Amanda pleaca. Mă doare sa ştiu că nu e bine, mai ales când eu sunt cel ce ii provoacă suferinta.

- Pot sa nu plec azi la scoala? Nu ma simt bine... Îmi spune în şoaptă.

- În regulă.

Se ridică de pe scaun și face cale întoarsă. Probabil se va închide din nou în camera ei. Oftez. Nu știu cât timp mai pot îndura asta. Am stat cinci ani cu ea. Să stau cu ea în aceeași casă și să nu o pot vedea nu mă face mai împăcat. Îi simt lipsa foarte tare. Am fost practic lipiți unul de altul în ultimele zile. Iar distanța asta e mult prea bruscă. Nu vorbește cu mine decât dacă are nevoie de ceva. E ca și cum cinci ani în care am fost numai noi doi stau spulberat în câteva zile.

Azi suntem din nou numai noi acasă. Nu e prima dată când rămân singur cu Izabella. Dar e de parcă nu ar fi aici. Preferă să stea în camera ei decât să vorbească cu mine. Nu o învinovățesc, ce am putea vorbi? Dar măcar să stea cu mine. Nu s-a săturat de atâta singurătate? Pentru că eu da. Mă simt singur fără prezența ei. De parcă ceva lipsește. Ea lipsește.

Mă îndrept spre camera mea și mă trântesc în pat. Devin plictisit de orice. Nici măcar timpul petrecut cu Amanda nu mă face să mă bine. Înainte ajungea să-mi zâmbească și-mi aducea starea bună înapoi. Nu știu ce s-a întâmplat pe parcurs. A început să fie obositoare. Poate e doar din cauza nunții. Sau poate e din cauză că niciodată nu am stat o zi întreagă cu Amanda. O cunosc de când m-am mutat aici. O consideram o persoană enervantă. Dar am ajuns să ne petrecem timpul împreună. Relațiile pe care le-am avut cu ea în trecut mereu s-au terminat urât. De data asta am crezut că va fi diferit. Ne-am maturizat și ea pare perfectă. Dar poate e așa pentru că nu o văd prea mult timp. Când stau cu ea prea mult timp devine obositoare.

- Luke?

Ușa se deschide, iar o silueta micuță a Izabellei se face văzută.

- Da? Murmur.

- Am văzut că toată lumea a plecat și mă întrebam dacă vrei să stai cu mine până când se întorc.

Se bâlbâie. Se dă cu puțini pași în spate, de parcă se așteaptă la un refuz. Mâna încă îi e pe clanță și o bălăngăne încet.

- E în regulă dacă nu vrei. Înțeleg că vrei spațiul tău și că vrei să stau departe de mine.

Vocea îi tremură și se aude mai încet cu fiecare cuvânt pe care îl rostește.

- Nu vreau să stai departe de mine, Iza.

Mă apropii de ea și îi apuc mâinile. Se uită câteva secunde la cum degetele mele îi mângâie mâinile, apoi își ridică privirea spre a mea.

- Dar așa ai spus. Ai spus că vrei asta.

- Vreau doar ca lucrurile să fie ca la început. Niciodată nu aș vrea să petrec mai puțin timp cu tine.

Îi prind fața în palme și îi privesc ochii cum încep să lăcrimeze. Pleoapele mă împiedică să îi mai văd culoarea ei frumoasă verzuie.

- Nu vreau să te căsătorești cu Amanda.

Șoptește. Îi șterg lacrima ce stătea să cadă și îi sărut creștetul capului. Nu are rost să îi spun ceva ce ar putea să o doară.

- Am încercat să ignor tot ce simt, dar e mult prea greu. De ce se întâmplă asta?

Ochii ei se deschid, iar privirea ei îmi face genunchii să se înmoaie. Pare de-a dreptul neputincioasă. De parcă a ajuns la capătul puterilor. O trag în brațele mele pentru a o calma. Pentru că amândoi avem nevoie de o îmbrățișare.

Urăsc să o văd așa. Nu am vrut să o mai văd tristă vreodată. Dar toată situația e complicată. Nu o pot vedea fiindu-mi iubită. Chiar dacă am avut o așa zisă relație. Chiar dacă am avut momente intime. Mi se pare ireal să se întâmple asta. Ireal să am asemenea sentimente pentru ea.

- Am nevoie de tine, Luke. Tot din mine strigă după tine. Nu poți să mă lași așa. Crede-mă, chiar încercat să nu mai simt nimic. Am încercat de atâtea ori. Dar e în zadar.

- Sunt aici pentru tine mereu, Iza.

- Dar nu așa cum vreau eu să fii. De ce nu m-ai ales pe mine în locul Amandei?

- Iza...

Încerc să vorbesc, dar mă oprește.

- Și nu mă lua cu "nu putem fi împreună pentru că ești fiica mea". Pentru ca nu sunt! O foaie de hârtie nu mă face fiica ta! Vreau să spui de ce fără să bagi aceste argumente. Vreau să știu ce simți fără să gândești.

- Ți-am spus deja.

- Nu! Nu se poate să fie numai atât, Luke. După atât timp petrecut împreună nu se poate să nu simți nimic pentru mine.

- Ai dreptate într-o privință. Niciodată nu mi-ai fost fiică. Avem nevoie de ceva pentru a te avea legal. Dar ești parte din familia mea. Încă ești un copil. Eu am deja o relație. Ceea ce vrei tu nu va merge niciodată!

Mi-aș dori să existe o altă cale. Dar ăsta e adevărul. Niciodată nu va merge. Va trebui să ne ascundem la nesfârșit. Să ne ascundem povestea. Trecut. Tot.

- Ai putea să te desparți de Amanda și când voi fi majoră să avem o relație.

Oftez la auzul idei ei. Pare că are o soluție la orice. Dar nu e bine așa. Trebuie să îmi reamintesc asta.

- O iubesc pe Amanda. Nu mă pot despărți de ea.

Stă câteva secunde nemișcată. Știu că o doare. Dar trebuie să fiu realist cu ea.

- Pe cine iubești mai mult? Pe mine sau pe Amanda?

- Îmi pui aceleași întrebări la fiecare ceartă. Ce vrei să obții cu asta?

- Pe mine m-ai ales mereu. Vreau să mă asigur că și de data asta e la fel.

Îmi las privirea să cadă pe podeaua de o culoare întunecată. O aud expirând zgomotos după o liniște de câteva secunde. Știe răspunsul. Va rămâne mereu același.

- Atunci de ce nu ești cu mine?

Se revoltă în timp ce dă câțiva pași înapoi. Îmi ridic privirea și o întâlnesc pe a ei.

- Nu ai înțele-

- De ce ești așa de sigur? Poate dacă mi-ai spune, ai vedea dacă aș înțelege sau nu. Dar tu preferi să lași totul pentru tine. De ce nu mă vrei pe mine?

- Pentru că mi-e frică!

Mă răstesc. Îi trântesc adevărul și, în același timp, mi-l trântesc mie. Mi-e frică. Mi-e chiar groază.

- Nu te pot vedea ca pe mai mult decât ești acum. Prefer să te am așa decât deloc. Dacă am fi într-o relaie și ne-am despărți, ce s-ar întâmpla după? Nimic bun. Dacă noi am fi împreună nimic bun nu s-ar alege.

Îmi închid ochii pentru a mă calma. Nu trebuie să-mi vărs frustrările pe ea. Mă apropii ezitant de ea, apucându-i fața în palmele mele.

- Așa că decid să-mi ascult mintea, nu inima.

Continui când degetele mele fac contact cu pielea fina a obrazului ei, mângâind-o. Dă din cap negativ. De parcă refuză cuvintele mele.

- De ce faci asta, Luke?

- Îmi pare rău, dar uneori e mai bine să uiți de sentimente pentru nu a face un lucru prostesc.

- Tu ești îndrăgostit de mine?

Șoptește. Nu vreau să îi răspund. Nu vreau răspunsul la această întrebare. Ceea ce nu știi nu te poate rănii.

- Nu mă pune să răspund la asta.

Privirea ei exprimă o grămadă de sentimente. Dezamăgire, tristețe, durere. Îmi dau seama că niciodată nu am în totalitate sincer cu ea. Mereu i-am ascuns câte ceva. Nu știu dacă am fost sincer cu cineva până acum. Nici față de mine nu pot fi sincer. Își dezlipește fața de palmele mele și se cu câțiva pași în spate. Înghite în sec și își mușcă încet buza inferioară. Se rotește pe călcâie și apucă clanța de la ușa.

Pleaca de la mine din cameră nervoasă. O înţeleg in totalitate. Si eu m-as fi supărat in locul ei. O fac sa sufere doar pentru că nu sunt capabil să aleg cu inima. Sunt obisnuit să aleg numai cu capul. Sentimentele niciodată nu au avut prioritate in deciziile mele. Nu ma pot dezvata acum.