Adoptata capitolul26

Capitolul 26
Luke

Decorațiuni de Crăciun. Asta e toată lista de cumpărături. Mă uit plictisit la raioanele pline cu globuri și tot felul de accesorii pentru brad. În fiecare an o lăsam pe Izabella să aleagă cum să facem bradul. Când era mică iubea să vadă bradul încărcat în toate culorile. Arăta strident și mereu aveam impresia că o să cadă din cauza decorațiunilor excesive. Dar Izabella se uita ore în șir la el, mândră.

Acum că părinții mei și Amanda vor să decoreze casa de Crăciun nu mai sunt atât de entuziasmat. Niciodată nu mi-a păsat de aspectul casei mele. Când nu o aveam pe Izabella nici nu aveam brad în casă. Petreceam Crăciunul pe la prieteni, dar era mai mult o scuză pentru petreceri din care nu îmi prea mai amintesc nimic.

Sincer, abia astept sa treaca sarbatorile si apoi să vină nunta si sa plece ai mei de aici. De când sunt ei aici simt că ma îndepărtez prea tare de Izabella. Nu vreau sa creadă că nu ţin la ea sau ca vreau sa o parasesc.

O iubesc atât de mult. Nu pot să o pierd. Izabella e singura persoană stabilă din viața mea. Știu că ea mi-ar fi alături mereu. Niciodată nu mi-a trecut prin cap gândul că ea nu ar mai fi. Vreau să știu ce gândește. Ce simte. Ar fi mult mai ușor. Ne-am aruncat într-o groapă fără fund. Nu mai e cale de întoarcere. Mă tot mint că totul va fi bine. Că ne vom întoarce la normal. Dar e evident că nu se va întâmpla. Nimic nu va mai fi la fel. Trebuie să găsim o cale de lăsa totul uitării și să continuăm pe drumul cel bun.

Dar cum aș putea să uit când deja s-au întâmplat prea multe? Când deja buzele ei au fost peste ale mele. Când deja i-am atins fiecare rotunjire a corpului ei. E mult prea târziu. Nu mai putem fi la fel după toate astea.

Nu motivul că e fiica mea adoptată mă ține înapoi. Am făcut contractul de adopție doar pentru a o avea legal. Dar mereu am privit-o pe Izabella ca pe un copil. A crescut sub ochii mei. Nu-mi pot concepe cum acum cinci ani îi cumpăram păpuși, iar acum o sărut. Nu îmi pot da seama cum o pot să o dezbrac până rămâne goală în fața mea, când acum cinci ani eu eram cel care o îmbrăcam. Cinci ani. Doar atât au trecut. E doar un adolescent. Nu e moral!

- Ar trebui să iau globuri gri sau arginti?

Amanda vine lângă mine cu două cutii de globuri. Ridică câte una în sus și se uită nehotărâtă la ele. Se întoarce apoi spre mine.

- Umm... arginti cred.

Bagă globurile în coș, dar nu pleacă de lângă mine. În schimb, își pune mâinile pe fața mea și îmi oferă un sărut.

- Te simți bine, iubitule? Nu pari în apele tale.

Expir. Nu sunt în apele mele. Nu mai sunt pe nicio apă.

- Nu îți griji. Sunt doar puțin obosit.

Dă din cap, semn că a înțeles. Îi mai sărut buzele odată, apoi o las să continue cumpărăturile. Amanda. Sunt logodit cu ea. De ce mă gândesc la altcineva când sunt împreuna cu ea? Am decis că ea e femeia cu care vreau să îmi petrec restul vieții. Ea mă cunoaște și în cele mai rele momente ale mele. Și tot e aici, iubindu-mă. Iar eu ce fac?

Am încercat totuși să mă distanțez de Izabella zilele astea. Deși mi-a zis că nu e bine să facem asta. Altfel nu mi-o pot scoate din minte. Când sunt lângă ea nu gândesc corect. Am stat mai mult cu Amanda doar pentru a mă gândi la altceva în afară de ea. Însă parcă mai mult e activă în mintea mea decât înainte. Oricât de mult timp aș petrece cu Amanda. Oricât de mult sex aș face cu ea. Tot Izabella e în capul meu. Devine frustrant! Nu pot sta în prezența ei și doar să privesc după ce toate astea. Trebuie să spun ceva. Ceva care să rezolve toate problemele.

Când ajungem acasă eu sunt cel care pune totul la locul lor. Ceilalți sunt prea obosiți. Mă uit la ceas. În câteva ore Izabella trebuie să termine cursurile. După ce termin de aranjat cutiile într-un loc, plec în camera mea.

Când intru o văd pe Amanda la marginea patului. Se întoarce spre mine. Ține ceva în mână. Un album foto. Am tendința să îl smulg din mână, dar mă calmez. Pozele alea nu sunt un secret. Mă apropii de ea, punându-mă pe locul liber.

- Scuze că ți-am umblat prin lucruri. Doar că mi s-a părut interesant că ai un album foto.

Nu îi răspund. E pentru prima dată când mă uit la poze din album. Sunt niște simple poze pe care le-am făcut Izabellei când era mică. Mi se părea prea banal să le fac cu o cameră de pe telefon. Așa că am cumpărat un aparat foto și i-am făcut un album. Nu l-am deschid vreodată. După ce îi făceam o poză și o puneam aici, nu mai era luat decât pentru a pune o altă poză.

- A avut mult noroc că te-a întâlnit pe tine.

Amanda își trace degetele peste o poză făcută la primul Crăciun pe care l-am sărbătorit împreună. Încerca să pună un glob în brad. Bluza ei era ridicată, astfel cicatricele de pe burta ei erau vizibilă. De atunci multe dintre ele au devenit mai puțin vizibile. Când a devenit conștientă de ele încerca cu orice scop să le ascundă. Nu am vrut niciodată să îi fie rușine de corpul ei. Mai ales din cauza acelor semne. Nu o fac cu nimic mai urâtă.

- Eu sunt cel norocos. Aș fi fost același nesuferit fără ea.

Mă uit la versiunea mai mică a Izabellei. Nu știu când a putut crește atât de repede când în inima mea a rămas la fel.

- Eu te-aș fi iubit oricum, iubitule.

- Nu eram de iubit, Amanda. Nu știu cum m-ai putu ierta după tot ce ți-am făcut.

Își pune mâna peste a mea, strângând-o încet. Se apropie de fața mea și mă sărută încet.

- Nu regret nimic. Uite unde am ajuns. În câteva luni ne vom căsătorii.

Zâmbește peste buzele mele. O sărut din nou. Îi iau albumul din mână și îl las să cadă lângă pat. Amanda se lasă în jos, iar eu îi iau exemplul. Îi sărut buzele, gâtul, sânii, abdomenul. Gemetele ei sunt șoptite. Însă nu mă satisfac în totalitate. Numele ei scăpat printre buzele ei nu e atât de excitant din partea ei. Și urăsc asta! Urăsc că Izabella mă face să simt mai mult decât propria mea soție.

•••

Îmi deschid ochii leneș și mă uit împrejur. Sunt în camera mea. Locul de lângă mine e liber. Nu îmi dau seama când am adormit. Îmi iau telefonul și mă uit la ceas. Ochii mi se fac mari când văd a trecut o oră de când trebuia să o iau pe Izabella de la liceu. Mă ridic din pat și îmbrac o pereche de pantaloni aruncați prin cameră. Nici nu apuc să îmi închei nasturele, căci ușa camerei se deschide. Izabella apare în fața mea, având o față nu prea fericită. Își pune mâinile la șold când mă vede.

- Pe bune, Luke? Nici macar nu ai putut veni după mine la scoala? E suparata. Foarte suparata.

- Scuze, Izabella. Am adormit.

Sunt ușurat să o văd acasă. Dar știu că am înfuriat-o cu faptul că am uitat să vin după ea. Mai ales când nici nu am învățat-o drumul spre casă.

- Scuze, Izabella? Atât ai de zis? În ultimele zile abia mi-ai spus două vorbe. Acum ai uitat să vi după mine. Ce se întâmplă?

- Nimic!

- Serios? Pentru că mie mi se pare că încerci să te îndepărtezi de mine. Ce e, Luke? Îți e frică? Ție teamă ca nu cumva să faci din nou greșeala de a mă atinge?

Tresar surprins. E evident că asta fac. Până și ea și-a dat seama. Știu că prin ignorat nu rezolv nimic. Dar nu pot decât să sper că așa îmi voi revenii.

- Și ce e rău cu asta? Trebuie să fac cumva să opresc asta.

- Însă am decis să nu o facem așa! Mă rănești, Luke. Prin cuvintele pe care nu mi le spui. Prin faptul că mă eviți.

Oftez. Nu ne pot mulțumii pe amândoi. Nu există altă metodă. Orice altceva ar duce la eșec.

- Îmi pare rău! Dar e mai bine așa. Pentru amândoi.

Se încruntă. Vine mai aproape. Lovește cu degetul ei arătător de pieptul meu.

- Pentru tine! Nu vorbi despre ce e mai bine pentru mine. Habar nu ai ce e mai bine pentru mine!

- Spune-mi atunci, ce e mai bine pentru tine?

Inspiră adânc. Tace. Îmi susține privirea aspru, dar nu îmi răspunde la întrebare.

- Despre asta vorbesc! Dacă nu ai de gând să îți faci propriile decizii, atunci lasă-mă pe mine să o fac.

- Poate nu știu ce e mai bine pentru mine. Dar știu ce e mai rău. Și tu stând departe de mine e rău.

Îmi trec mâinile peste față. Nu ajută cu nimic! Tot ce face e să-și spună părerea fără vreo soluție.

- Nu am de gând să las asta în voia sorții, Izabella. Nu va aduce nimic bun.

Privirea ei mă ucide în cinci feluri diferite. Mâinile ei fac contact cu pieptul meu. Abia acum realizez că nu port decât o pereche de pantaloni. Palmele ei sunt calde și fine. Atingere ei îmi provoacă furnicături.

Mă împinge ușor. Nu încearcă să mă doboare din picioare, ci doar să îmi facă semn să mă pun în pat. Mă așez. Imediat după se pune în poala mea, cu mâinile pe umerii și picioarele încolăcite pe mijlocul meu.

- Sărută-mă.

- Tocmai am vorbit despre asta.

- Nu. Sărută-mă și după spune-mi din nou că vrei să păstrăm distanța. Apoi voi crede că e chiar o decizie bună.

Mă încrunt. Nu înțeleg unde vrea să ajungă cu asta. Totuși, e mult prea tentant. E atât de aproape de mine. Îi privesc buzele. Formează un zâmbet. Îmi aplec capul și le ating. Gura ei se deschide, lăsându-mă să o explorez. Din nou aceleași emoții. Din nou am ajuns să o ating și să ador asta.

- Haide, spune-mi că singura soluție e să luăm distanță.

Vorbește peste buzele mele. Mă sărută din nou. Nu pot. Nu vreau să mă îndepărtez de ea. Acum e prea dificil.

- Unde vrei să ajungi cu asta?

Mâinile sale ajung în părul meu. Se joacă cu el. Buzele ei îmi sărută gâtul. Încet. Nu se grăbește cu nimic. Limba ei linge locul și îmi strâng ochii.

- Degeaba ne îndepărtăm unul de altul dacă atunci când suntem aproape facem asta. Ce crezi că ar rezolva distanța? Aceeași vom fi când vom fi numai noi doi. Și e imposibil să ne evităm mereu. Trăim în aceeași casă.

Îmi las capul pe spate, copleșit de senzații. Are dreptate. E doar o soluție provizorie. Nimic ce ajută cu adevărat. Dar ce am mai putea face? Să ne controlăm? E dificil când deja știu cum mă face să mă simt.

- Te las să te gândești la asta.

Dispare din poala mea. Clipesc nedumerit. Să mă gândesc la asta? Nu mă mai pot gândi la asta.

- Ce propui să facem altceva?

- Nu știu. Ce fac oamenii care sunt în situația noastră?

Sex.

- Noi nu suntem alți oameni. Găsim alte căi să ne rezolvăm problemele.

Dă din umeri.

Pleaca din camera lăsându-mă singur şi cu o suta de întrebări. Ce îmi faci, Izabella?