Adoptata capitolul35

Capitolul 35
Izabella

Iubito...

Numai mie îmi spune așa. Nu l-am auzit până acum să îi mai spună așa Amandei. Poate a făcut asta să vadă ce reacție am. Pentru a mă face geloasă. Chiar sunt geloasă! Sau poate a făcut-o fără niciun motiv. Ce n-aș da să o calce tirul pe Amanda. De ce cei doi au o relație atât de frumoasă? Luke mă sărută tot timpul. Practic o înșală cu mine. Dar ea tot la nuntă se gândește. La fel și Luke. Mă calcă pe nervi!

- Izabella, putem vorbi puțin?

Matilda mă apucă de braț. Dau din cap aprobator și o urmez până în bucătărie.

- Știi când pleacă Luke la muncă azi? Mă întreabă.

- Pe la trei. De ce?

- Iubitul meu...e la închisoare și aș vrea să-l văd.

- La închisoare? De ce la închisoare?

- A intrat pe nedrept. Nu m-a violat. Am făcut-o de bună voie. Dar nimeni nu i-a ținut partea. Nu l-am mai văzut de un an jumătate.

- Oh... Cred că ți-a fost greu.

Încerc să o compătimesc. Nu știu cum stă Matilda cu relațiile. Dar ea știe cum stau eu. Groaznic. Totuși, nu mă critică. Deși aparențele par urâte. Așa că nici eu nu am să o fac.

- Poți veni cu mine? Poate mă vor lăsa să intru dacă te văd pe tine. Ești fiica lui Luke până la urmă.

- Cred că îl vor suna pe Luke să vadă dacă el chiar îmi dă voie să vin acolo. De ce nu te duci singură?

- Nu am voie să-l văd. Dar Luke mereu îmi putea face o întâlnire cu el.

- Nu cred că eu pot face asta. Plus că se va supăra dacă fac ceva fără să știe.

- Haide, te rog! Vino fi mine. Si chiar daca Luke ar afla si apoi se va supara pe tine ii dai si tu un mozol si ii trece suparare. Chicoteşte

- Mozol?

Mă încrunt. De unde tot scot oamenii aceste cuvinte?

- Adică sărut.

Îmi explică. Nu cred că dacă l-aș săruta m-ar ierta. Cred că m-ar tare l-aș supăra. Depinde. Acum pare în toane bune. M-a lăsat să îl sărut. M-a atins acolo nimeni nu a făcut-o. Poate o luăm pe calea cea bună cu relația noastră.

- Dacă vi ai și o scuză să-l săruți.

Îmi face cu ochiul, iar eu îmi simt obraji arzând. Nu mă simt confortabil să vorbesc cu ea despre asta. Nu mă simt confortabil să vorbesc despre asta cu nimeni. Sunt mult prea obișnuită să o țin secret.

- Bine. Dar nu stăm mult.

Cedez, iar Matilda râde fericită. Am impresia că Luke va afla de asta.

Mă apucă de mână și mă trage după ea. Era să mă împiedic de două ori din cauza pasului grăbit al Matildei. Ieșim pe ușa din spate, pentru a trece neobservate, și o luăm pe jos până la închisoare. Stai! Nu știu unde e închisoarea. Mă opresc din mers. Matilda se uită confuză la mine, așteptând o explicație pentru oprirea mea bruscă.

- Nu știu unde e închisoarea.

- Serios? Tu știi măcar orașul acesta?

- Nu prea ies din casă.

Dau din umeri și o aud pe Matilda oftând.

- Am să vorbesc despre asta. Acum hai. Știu eu unde e.

Merge țopăind spre dreapta. Sper să știe drumul și să nu o ia după intuiție.

Nu știu nimic despre relația dintre ea și iubitul ei. Știu doar că el e foarte bătrân și din cauza asta nimeni nu îi susține relația. Dar pare atât de fericită doar când aduce cineva vorba de el. De ce ei nu vor ca ea să fie fericită? Chiar contează atât de tare cine te face fericit cât timp te face? Lumea e prea superficială.

Ajungem în fața unui gard imens făcut din beton. Împrejurul gardului era o sârmă tăioasă. Cineva chiar acea de gând să evadeze pe gard când poarta e deschisă? Un gardian o păzește. Arată...impunător. Aș vrea să fac cale întoarsă doar când privirile ni se intersectează pentru câteva secunde. Matilda mă ia de încheietură și mă trage după ea spre acel gardian.

- Bună! Eu sunt Matilda, iar el Izabella.

Ne prezintă ea acelui om. El rămâne în aceeași poziție și cu privirea încruntată.

- Bine Matilda și Izabella. Ce vreți?

- Vreau să îl văd pe Edward Petrov.

Îi răspunde ea și se uită peste umărul său. El îi blochează priveliștea cu umerii lui.

- Tu ești fata aia ce nu are voie să-l viziteze, nu-i așa?

Își ridică o sprânceană, iar Matilda dă din umeri.

- Da, eu sunt. De aia am venit cu Izabella. Izabella Blake.

Îmi spune ea tot numele. Mă abțin cu greu să-mi nu îmi dau ochii peste cap. Gardianul se uită la mine și jumătate de zâmbet.

- Știe tati că ești aici?

Îmi vorbește de parcă sunt copil de șase ani. Cred că Luke m-a făcut să par de parcă sunt doar copil neajutorat. Și așa eram. Acum cinci ani. Acum nu mai vreau să fiu tratată așa.

- Da! M-a rugat să vin eu în locul lui.

Mint eu. El se uită sceptic la mine și se dă din fața porții.

- Aleg să am încredere în tine. Haide, repejor.

Nu așteptăm alte cuvinte și intrăm în curtea mare a închisorii. Suntem direcționate nu știu unde pentru a semna niște hârtii. După aceea intrăm într-o cameră ce are în mijloc un geam transparent. Sunt atașate două telefoane de culoare roșie. Matilda se pune pe scaunul din față și așteaptă cu nerăbdare să intre iubitul ei. Bate din picior stresată și pot vedea prin geam reflexia ei. E emoționată.

Un bărbat, cu un aspect neglijent și murdar, apare în mica cameră. Din fața posomorâtă pe care o avea, chipul i se luminează când o vede pe Matilda. Ea îi face cu mâna. Zâmbetul lor e radiant, până la urechi. Mă rezem de peretele rece și îi studiez pe amândoi. Bărbatul apucă telefonul fix cât de repede cu putință. Matilda răspunde apelului și pune telefonul pe masa mică și neagră.

- Matilda? Ochii îi sclipesc, iar vocea lui se aude tremurat.

- Eu sunt, iubitule! Nu îți imaginezi cât de dor îmi e tine!

Matilda răbufnește în lacrimi și le șterge cu palmele.

- O să fie bine. îți promit. Voi pleca în curând de aici și am să te pot ține în brațe din nou.

Își pune mâna pe geam, iar Matilda o pune în același loc. Nici el nu pare să aibă mult până să plângă. Nu m-ar mira dacă ar sparge geamul pentru a se putea lua în brațe.

Când mă uit la ei îmi dau seama ce e iubirea. De cinci ani omul acesta e într-o închisoare, iar vizitele dintre ei sunt foarte rare. Și totuși se iubesc. După atât timp tot o fac. De ce cineva ar strica asta? Ce e în neregulă cu oamenii din jurul lor? De ce nu pot vedea și ei cât de puternică e legătura dintre ei? Oamenii care judecă o astfel de relație sunt doar invidioși. Pentru că ei nu pot avea așa ceva oricât de tare s-ar chinui. Pentru că în dragoste e vorba de noroc.

Mă întreb dacă eu voi primi o astfel de iubire vreodată. Ce tot spun? Eu sunt îndrăgostită de tatăl meu adoptiv. Nu mă simt în stare să iubesc pe altcineva. Toată inima mea îi aparține lui Luke. Mereu o să fie așa. Pentru că eu nu mă pot vedea cu altcineva în afară de el. Iar el nu se poate vedea cu altcineva în afară de Amanda. Voi rămâne singură tot restul vieții, tânjind după cineva pe care nu pot avea.

Nu e ca și cum aș putea alege. El are un loc special în inima mea şi nimeni nu poate să-l ocupe. Îl cunosc de cinci ani. Cei mai frumoși cinci ani din viața mea. El a fost cel care m-a trezit din coșmarul acela ce se numea viață. El a avut grija de mine. El m-a iubit când nimeni nu o făcea. El a fost tot ce am avut nevoie pentru a-mi reveni. Să nu mai văd rostul de trăi inutil. Pentru că mereu m-am crezut inutilă, că nu merit să respir acest aer. Nu aveam de ce să o fac. Tot ce mă înconjura era haos și durere. Luke mi-a arătat că pot simți și altceva.

Nu știu de ce a simțit nevoia să mă adopte, totuși. Poate pentru că eram doar un copil. Poate pentru că părea că aveam nevoie de sprijin părintesc. Dar nu am avut niciodată de părinți. Am avut nevoie doar să mi se ofere înapoi iubirea pe care o dădeam. Nu vreau să-mi fie tată. Vreau să avem o relație. Să fim fericiți. Să facem ce fac cuplurile obișnuite. Nu contează că, uneori, îmi izbește inima de pământ. Tot el e cel ce mi-o repară. Mereu. Numai el.

Un polițist apare în camera noastră, iar unul apare în camera iubitului Matildei. Mă uit confuză la cum mâinile bărbatului îi sunt încătușate. Apelul e închis de polițistul din camera noastră.

- Timpul a expirat.

Spune acesta. Matilda își șterge lacrimile și dă din cap aprobator. Îi face cu mâna iubitul ei, apoi părăsește camera. Mă duc în urma ei.

- Ești bine?

O întreb când ajung în dreptul ei. Dă din cap negativ. Buza de jos îi tremură, iar alte lacrimi amenință să îi cadă pe obraji.

- Nu, nu sunt! Și nici nu vor fi până când nu voi putea avea din nou lângă mine. De cinci ani nu îl mai pot strânge în brațe. Îmi e atât de dor de el. Și nimeni nu îmi înțelege problema. Pentru ei contează numai aparențele. Nu contează iubirea când dai bine la imagine. E absurd! Niciunul dintre noi nu merită asta!

Își trage nasul. Pare disperată. Pierdută. Rănită. Și înțeleg. Nu poți să te simți altfel. O iau în brațe, liniștind-o. Cuvintele nu o vor ajuta cu nimic. Nu îi vor aduce înapoi iubitul.

- Îmi pare rău, Izabella. Doar că simt că ești singura persoană care mă poate înțelege. Și tu ești în aceeași situație ca mine. Îmi vei urî familia. Ea e singurul obstacol. Mereu a fost așa. Luke se căsătorește cu Amanda doar pentru că așa i s-a spus că e bine să facă. Eu măcar am siguranța că mă va aștepta în timpul acesta. Dar tu, scumpo?

Eu nu am timp. Se căsătorește în câteva luni. Va avea o familie. Nu își va mai petrece nopțile sărutându-mă pe mine. O va atinge pe Amanda. Pentru totdeauna.

- Va fi bine. Știu că acum doare, dar durerea e ceea ce ne amintește că iubim. Șoptesc.

- E greu să iubești.

Pufăie.

- Avem de ales?

- Luke e dobitoc. Nu te merită. Ești prea tânără pentru a suferi atât. Știu un site de întâlniri perfect pentru tine.

Îmi face cu ochiul. Chicotesc. Un site de întâlniri nu îmi va vindeca toate rănile interioare. Nici Luke nu o poate face. Dar măcar știu că va încerca.

Mergem spre ieșirea închisorii. La poartă în văd pe Luke. Mă opresc, așa cum face și Matilda. Mă uit prin jur pentru o altă ieșire. Acum știu de ce s-a pus sârmă pe zidurile acelea. Totuși, aș prefera să sar gardul decât să-l confrunt pe Luke.

- Știam că aici vă voi găsi.

Vocea lui mă face să tresar. Îmi îndrept privirea spre el și îi zâmbesc de parcă nu știu despre ce vorbește.

- Desigur că știai! Știi doar cât de mult îl iubesc, dar nici nu îți pasă. De ce nu îți pasă, Luke? De ce nu îți pasă de ceea ce simt alți?

Răbufnește Matilda. Cred că o doare că Luke nu îi ține partea în asta. Ea pare că îi ține partea în orice.

- Îmi pasă. De aceea ar trebui să stai departe de el. Te face doar să plângi. Nu e sănătos pentru tine.

Matilda pufăie zgomotos.

- Și tu o faci pe Izabella să plângă și nu văd că încerci să te îndepărtezi de ea.

- Nu compara situația mea cu a ta.

- De ce nu? Nu poți numai să zâmbești mereu. Uneori se varsă lacrimi, se aruncă cuvinte tăioase, se comit greșeli. Dar nu contează ce faci cât timp simți iubire. Nicio relație nu poate fi perfectă. Crezi că iubirea e perfectă? Nimic nu e perfect. Iar asta nu poți controla. Așa că încetează să-mi spui ce mă face pe mine fericită. Tu nu știi nici ce te face pe tine fericit!

Matilda țipă la el, dar Luke nu pare deloc afectat de vorbele ei. Mereu crede că numai el are dreptate. Dar Matilda are. Ea e cea care spune adevărului pe față. Luke nu poate să accepte asta.

- Iubirea nu poate fi o scuză la orice.

Deși i se adresează Matildei, ochii îi sunt pe mine. Ceea ce ironic. El folosește iubirea ca pe o scuză mereu. Spune că mă iubește, apoi se așteaptă să îl iert. Iar eu asta fac. Pentru că, pentru mine, iubirea e cea mai bună scuză.

- Cu siguranță nu poate fi o scuză pentru a te comporta ca un idiot.

Îi spune ea, apoi pleacă de lângă el. Vreau să mă îndepărtez și eu, dar Luke mă prinde de încheietură.

- Vreau să vorbesc cu tine când ajung acasă.

Îmi dă drumul la mână, apoi pleacă spre clădirea cea mare. Nu cred că e de bine.