Adoptata capitolul37

Capitolul 37
Izabella

Mă întorc pe spate. Îmi ațintesc privirea spre tavanul alb ce pare mai interesant ca niciodată. Azi e Crăciunul. Eram entuziasmată în fiecare an de această sărbătoare. Dar acum nici nu m-aș da jos din pat. Vreau să îi spun lui Luke ce simt. Aseară m-a întrebat ce simt eu pentru el, iar eu l-am mințit. Poate era momentul să îi spun tot ce simt. Dar îmi era prea frică. Dar azi trebuie să o fac. Dacă nu acum, când? A zis-o și el. Nu putem continua așa mult timp. Dacă ar știi că îl iubesc, poate, ar fi mai ușor să îl cuceresc Nu îl pot să mint că doar sunt atrasă la el când eu sunt total îndrăgostită. Ceva mă ține să nu îi spun nimic despre sentimentele mele. Nu am curajul necesar pentru a-l privi în ochi și să îi spun că îl iubesc.

Mă ridic greu din pat și mă duc spre baie. Pentru câteva săptămâni nu trebuie să mă mai duc la școală. Am ceva numit vacanță de iarnă. Îmi place. Chiar nu voiam să îmi văd colegii de Crăciun. Cu siguranță ar strica toată ziua asta. Crăciunul mereu a fost special pentru mine. Nu l-am petrecut niciodată până să îl întâlnesc pe Luke. În fiecare am îl petreceam numai noi doi și era perfect.

Ies din baie după mă îmbrac cu niște haine pufoase. Aud gălăgie din sufragerie și mă îndrept sursa zgomotelor. Toți erau aici. Fiecare avea câte un zâmbet larg pe buze în timp ce își dăruiau cadourile. Nunta lui Luke și Amanda e în martie. De ce au venit așa devreme? De ce Amanda s-a mutat aici înainte de nuntă? Ei au stricat totul! Puteam avea parte măcar de un singur Crăciun fericit alături de Luke. Nu mă pot întrece cu toată familia lui. Nu mă simt îndeajuns pentru el când ei sunt aici. Eu sunt doar o fată cu un trecut distrus pe care a luat-o în grija lui, iar ei sunt oamenii cu care și-a petrecut viața.

- Crăciun fericit, Iza!

Îi aud vocea lui Luke. Îmi duc privirea spre el și îi zâmbesc strâmb. Îmi face semn să vin lângă el. Cu pași mă îndrept spre el. Mă pun pe podea, lângă brad. Îmi oferă un cadou frumos împachetat.

Niciodată nu i-am oferit un cadou lui Luke de Crăciun deşi el imi oferă un cadou. Incep sa ma simt prost.

- Nu desfaci cadoul?

Mă întreabă. Apuc cadoul și mă uit la el. Nu e corect față de el.

- Eu nu ți-am luat niciodată un cadou. Nu merit sa primesc unul dacă nu dau înapoi altul.

Îi spun fără să mă uit la el. Îl aud chicotind.

- Iza, cât timp ești tu aici nu am nevoie de altceva.

Îmi ridică fața cu două degete și îmi zâmbește cald. Las cadoul jos. Acum e momentul. Vreau să îi spun că îl iubesc. Nu pot aștepta alte minute. Acum ori niciodată.

- Luke, vreau să vorbim.

- E doar un cadou nu avem ce să-

- Nu e vorba de cadou.

Îl întrerup și încerc să îi spun din priviri că e ceva important. Însă el nu pare să îmi citească privirea.

- Drăguță, dacă te deranjează ceva poți spune de fata cu noi.

Vocea enervantă a Amandei ne îmi atrage atenția. Mă întorc spre ea. Nu înțeleg care e problema ei? De ce trebuie să îmi strice momentul?

- Nu mă deranjează nimic. Vreau să vorbim ceva singuri.

Vorbesc calm, deși încep să-mi pierd răbdarea. Iau o gură mare de aer și încerc să îmi repet că e totul bine și că femeia ce îmi stă în față nu îmi va strica ziua.

- De ce singuri?

Își încrucișează mâinile la piept. Nu înțeleg de ce e atât de suspicioasă.

- Iubito, e în regulă.

Luke încearcă să o calmeze, dar nu are vreun efect. Pare mai enervată.

- Nu, nu e în regulă! M-am săturat ca fetița asta să se comporte de parcă totul îi aparține!

Mă strâmb. Ea are tot ce mi-aș putea dori și tot eu sunt cea egoistă?

- Amanda, liniștește-te! Spune Matilda.

- Voi nu vedeți ce face? O face pe inocenta, dar ne joacă pe toți pe degete! Mai ales pe tine, Luke! De tine profită cel mai tare, iar tu nici nu realizezi asta. Dar eu da. Și nu pot să las asta pur și simplu să se întâmple.

Degetele Amandei fac contact cu pielea obrazului acestuia, mângâindu-l. Nu știu de ce sunt mai surprinsă. De vorbele Amandei sau de privirile dezgustate ale părințiilor lui Luke. Nu profit de Luke, nu aș face asta niciodată. Aruncă aceste acuzații spre mine și nici măcar nu sunt adevărate. Și nimeni nu o să mă creadă. Pentru că e cuvântul meu contra cuvântul Amandei. Mă simt încolțită.

- Nu mai plânge atât. Vrei doar să primești atenție. Chiar că așchia nu sare departe de trunchi. Nu poți fi om când ești creată de monștri. Nu știu cum ai ajuns aici, dar niciodată nu ai să faci parte din familia asta. Ești la fel ca părinții tăi, un eșec.

Spune printre dinți Candice. De unde știe ea de părinții mei? Numai Luke știa de asta. Iar el mi-a promis că nu îi va spune nimănui. El nu m-ar minți, nu și-ar încălca promisiunea. Mă uit spre el, însă el își întoarce privirea. Nu vreau să cred asta. Am încredere în el. Mi-a promis...

- Serios, Luke? Le-ai povestit viața mea?

Își îndreaptă privirea spre mine. Nu pot citi nimic din expresia lui. Aștept să spună ceva. Orice. Până și cea mai penibilă scuză m-ar face să-l iert. Dar tace. Tot ce face e să tacă și să mă privească cum mă sparg. Cum inima mea, deja rănită, se frânge.

Mă ridic pe de podea și ies din casă fără nici măcar să mă încalț cu ceva. Cum ies pe ușă frigul mă lovește din plin. Hainele pe care le pot nu mă ajută deloc. Trântesc ușa în urma mea și fug unde văd cu ochii. Nu îmi pasă că îngheț cu fiecare secundă în care stau în frigul acest. Nu îmi pasă că nu am unde să mă duc. Vreau doar să fiu cât mai departe de orice m-ar putea răni mai tare.

- Izabella, oprește-te!

Strigătul lui Luke se aude în urma mea, dar nu îi dau importanță. Încerc să alerg, dar picioarele îmi sunt prea înghețate pentru a putea merge bine. Mă simt trasă de două brațe și mă lovesc de pieptul lui. Vreau să-mi dea drumul, dar nu slăbește strânsoare din jurul meu nici măcar când încep să mă eliberez.

- Dă-mi drumul!

Țip mai tare decât îmi doream. Îl bat cu pumnii în piept în speranța că îl voi lovi și mă va lăsa să plec. Dar nu pare să aibă un efect.

- Încetează!

- De ce? De ce să încetez? De ce să mai am încredere în tine? Ți-am spus totul! Ți-am tot ce mi s-a întâmplat în speranța că mă vei înțelege și iubi așa cum sunt. Nu că ai să spui tuturor asta! E viața mea, Luke! Nu ai dreptul să nimic din ce eu nu vreau să fie știut!

Mă răstesc la el. În ochii lui pot vedea regret. Dar nu îmi pasă că regretă. Asta nu va schimba nimic. Nimic nu va schimba faptul că m-a trădat. Că mi-a împărtășit viața cu niște persoane pe care știa că nu mă înghit. Știe doar cât de greu mi-a fost să îi spun toate acestea lui.

- Nu le-am spus totul.

Pufăi enervată de răspunsul lui sec. Atât are de spus? Nicio scuză. Nimic.

- Sunt sigură de asta! Sunt sigură cu nu le-ai spus pentru ce m-ai luat. Pentru că te-ar fi judecat după. Ai ales să mă judece doar pe mine! Mă judecă fără să fii făcut ceva! Nu eu am ales să mă nasc! Nu eu am ales să trăiesc viața aia! Dar tu ai ales ai de a face cu părinții mei. Dar, totuși, eu sunt cea privită cu dezgust!

Vocea îmi piere cu fiecare cuvânt pe care îl spun. Nu e drept. Nu pot să cred că a făcut un lucru atât de stupid. Atât de imatur! E evident că îmi doresc ca trecutul meu să fie privat.

- Iartă-mă, iubito.

- Nu îmi mai spune așa! Niciodată! Sunt sigură că sună mai bine că îi spui așa Amandei. Nici măcar nu te-ai chinuit să îmi iei apărarea. M-ai dezamăgit, Luke. Nu aș fi crezut vreodată că mi-ai face asta. Că m-ai rănii așa tare.

Încetez să mă mai zbat și îmi las capul pe umărul lui. Îmi las lacrimile să cadă pe obraji. Nu merită. Niciodată nu a meritat. Luke nu mai spune nimic. Își duce mâna pe capul meu și mă mângâie. Îmi oferă căldură atingerea lui. Nu mai pot continua așa. Nu mai pot fi îndrăgostită de el. Pentru că de fiecare dată când încerc să îi demonstrez că îl iubesc, mă aleg cu inima frântă. S-a întâmplat asta de prea multe ori. Nu mai pot rezistat. Mă dau bătută.

- Vreau acasă. Șoptesc cu greu.

- Te iubesc, Izabella. Te rog, iartă-mă. Am fost un idiot, dar nu suport să te văd supărată pe mine.

Mă iubește. Mereu își începe scuzele așa. Mereu îmi spune că mă iubește. De parcă ăsta ar fi un motiv pentru care ar trebui să îl iert. Și eu îl iubesc. Dar asta nu schimbă nimic. Până și el a spus-o, iubirea nu poate fi o scuză la orice.

- Îmi e frig.

Răspund sec. Îl aud oftând. Îmi ia mâna între a sa și ne mișcăm ușor spre casă. Niciodată nu va mai fi la fel. Luke nu o să mă facă doar să zâmbesc. Pentru că inima mea a ales să îl iubească. Și e imposibil să nu rămân rănită. Nu pot face sentimentul să dispară. Nu pot face nimic pentru a mă simți mai bine. Pentru a fi bine trebuie să înghit. Fiecare greșeală pe care o face. Să ignor. Să îl las să îmi facă bine după ce îmi face rău. Dar oare voi putea rezista așa? Merită să încerc asta de dragul iubirii?

- Ai adus-o înapoi?

Întreabă retoric Amanda când intrăm în casă. Nici aici nu mai sunt bine venită. Nu îmi pot găsi locul. Nu am unul.

- Oprește-te, Amanda. Cred că tu și restul ați făcut destul pentru astăzi. Mârâie Luke.

- Mă așteptam să îi ții partea Izabellei. Dar o merita. Într-o zi îți vei da seama cât rău îți face. Mă voi asigura de asta.

- Crezi că dacă ne vom căsătorii în câteva luni ai dreptul să te iei de ea? Nu știu ce îți imaginezi că faci sau pe cine aperi. Dar te faci singură de râs cu atitudinea asta. Are șaisprezece ani. Să o jicnești nu te face mai puternică. Doar mai slabă. Nu îmi place când devii așa obsesivă, Amanda. Știi asta.

O ceartă. E nervos pe ea. Și mă bucur. Vreau să o facă să se simtă josnic. Așa cum m-a făcut și pe mine să mă simt. Amanda nu mai zice nimic. Își lasă capul în jos și pleacă din cameră. Luke se întoarce spre mine.

- Pleacă în camera ta, Iza. Vin și eu imediat.

Dau aprobator din cap și îmi fac drum spre camera mea. Amanda merită asta. Ar fi minunat dacă s-ar despărții. Ar face ca ziua asta să fie bună din nou. Dar nu îmi fac așteptări atât de mari. Mă mulțumesc și cu faptul de a fi supărați unul pe celălalt. Poate sunt puțin cam egoistă. Dar sunt așa pentru că e vorba de Luke. Și eu sunt supărată pe el. Dar nu pot oprii gelozia pe care o simt.

După câteva minute Luke vine în camera mea cu cadoul în mână. Îl aruncă pe pat. Nu îi dau prea multă importanță și mă duc spre el. Vreau să îl întreb ce s-a întâmplat în lipsa prezenței mele, dar cuvintele îmi rămân în gât când mă lipește de peretele din spatele meu. Îmi asaltă buzele cu ale lui. Icnesc surprinsă. Mă sărută? De ce? Nu ar trebui să o mai facem. El a spus-o că o vom înceta.

Sunt nervoasă pe el. M-a rănit. Nu l-am iertat. Mă entuziasmează faptul că mă sărută. Mă face să uit de lucrurile pe care mi le-a făcut. Dar trebuie să fiu tare.

- Ce faci?

- Am nevoie de asta acum aşa că răspunde-mi naibii la sărut.

Are nevoie? Chiar vreau să știu ce s-a întâmplat între el și Amanda. Niciodată nu a venit aici spunând că are nevoie de un sărut din partea mea. Eu am fost aceea ce avea nevoie. Mereu. El doar a acceptat bucuros oferta mea.

- Nu ne putem săruta. Nu te iert, Luke. Mi-ai distrus încrederea în tine.

Ochii i se fac mari. Ia distanță de mine. E derutat. Rănit chiar. O parte din mine se bucură de acest efect pe care l-au avut cuvintele mele asupra lui. Dar o altă parte îi vine să plângă pentru el.

- Nu le-am spus decât că părinții tăi nu puteau să te crească și au preferat să scape de tine. Nimic mai mult. Știu, nu trebuia să le zic nimic. Dar nu mi s-a părut mare lucru. Jur că nu se va mai întâmpla. Promit.

Dau negativ din cap. Promite multe. De puține se ține de cuvânt. Dacă îl iert acum toate acestea se vor repeta. Din nou și din nou. Până nu va rămâne nimic din mine. Sunt la mâna lui. Luke nu e un om bun. E bun doar cu mine. Dar cu cât mă apropii mai mult de el, cu atât îmi dau seama cine e de fapt.

Dar sunt nimic fără el. Chiar dacă îmi aduce durere. Măcar știu că nu sunt singură. Că va fi acolo pentru mine în momentele în care voi avea nevoie. Ce contează că mă va răni? Trebuie să existe anume sacrificii. Dacă aleg să îl iubesc trebuie să îl accept. Și sunt de acord cu asta. Nu am de ales. Deja am căzut pradă lui.

- Nu fă promisiuni de care nu te poți ține. Nu îmi da speranțe false.

Mă apropii de el, eliminând distanța. Aleg viața asta. Aleg să îl iubesc. Nu sunt obișnuită cu oameni perfecți. Și eu sunt stricată. Și eu fac lucruri rele. Nu am niciun drept să îl judec. Ne merităm unul pe altul. Facem greșeli peste greșeli și nu le putem îndrepta.

Îi apuc capul și îmi lipesc buzele de ale lui. Niciodată nu m-a sărutat așa. Buzele lui se mișcă prea repede peste ale mele și nu pot ține pasul. Cred că observă și el asta, dar nu face nimic. Mă sărută din ce în ce mai flămând și îmi doresc să știu și eu să sărut așa. Îmi pun mâinile pe umerii săi. Gem când se desparte de buzele mele. Îi caut buzele și le lipesc de ale mele. Îl simt zâmbind, dar răspunde sărutului. Își bagă limba în gura mea și mă bucur de gustul lui dulce.

E ciudat cum sentimente mele se schimbă de la una la alta. Cu câteva minute în urmă voiam să nu îl mai văd în fața ochilor, iar acum aș da orice să nu mai plece de lângă mine. Luke are efectul acesta asupra mea. Și mă detest pentru îl las să mă controleze așa ușor. Dar senzațiile pe care mi le oferă mă înnebunesc.

- Luke?

- Ce e iubito? Îmi răspunde peste buzele mele.

- Te poți căsătorii cu Amanda mai târziu?

- Amanda s-a comportat oribil azi, știu. E geloasă pe tine. De aceea face în felul acesta. Ne-a văzut sărutându-ne. Dar nu pot schimba data nunții.

De la asta s-a pornit să mă înjosească. E proastă! Se căsătorește cu el și tot e geloasă. Pe ea o poate arată lumii, o poate săruta în public. Pe mine nu. Eu sunt cea care ar trebui să fiu geloasă.

- Dar se comporta urât cu mine și înainte să începem să ne sărutăm.

- Nici mie nu îmi place asta. Voi avea grijă sănu mai facă nimic rău. Dar o iubesc. Nu pot pur și simplu să mă despart de ea.

Cum poți iubi așa persoană? Toată chestia cu fata cea bună e doar de fațadă. Se comportă frumos doar ca să obțină ce vrea. Și după ce îi dai ce își dorește, te distruge. Luke nu o cunoaște destul. Iubește doar ce vrea ea să arate.

- Să înțeleg că, dacă ar fi să alegi dintre noi două, pe ea ai alege-o.

- De ce mereu trebuie să fie o competiție între voi?

Întreabă parțial amuzat. Dau din umeri.

- O iubesc pe Amanda, dar tu ești cea mai importantă persoană pentru mine.

Cea mai importantă...

- Asta rămâne între noi. Nu cred ca ar reacționa prea bine dacă ar afla asta. Chicotește.

- De ce sunt eu cea mai importantă?

- Din multe motive. Te-am crescut cinci ani. Iar în acești ani m-am atașat de tine foarte mult. Ai devenit acea persoana pe care știu ca o voi vedea mereu. Știu că vei fi lângă mine indiferent de situație. Și e chiar bine să știi că ai pe cineva lângă tine. Iar tu pentru mine ești cea mai plăcută prezența. Te-am crescut după bunul plac și cred că, fără să vreau, te-am transformat în ceva al meu. Pentru ca mie sa îmi placă de cum ești, nu altor persoane. Sună puțin cam egoist. Poate chiar sunt egoist.

E egoist. Sunt modelată după preferințele lui. Dar tot nu mă iubește așa cum o fac eu. Se bazează pe mine că voi fi mereu lângă el. Ceea ce e adevărat. Voi fi. Indiferent de ce greșeli face.

- Nu mă deranjează faptul că sunt numai a ta.

Îi spun și îmi bag mâinile în părul său, ciufulindu-l. Își lasă capul pe spate, privindu-mă pe sub gene.

- Dacă eşti numai a mea înseamnă că nu vei avea nici un iubit in viata ta. Ma tachineaza iar eu chicotesc.

- Cât timp tu ești lângă mine nu am nevoie de altcineva.

Mă sărută scurt, ca apoi să mă ia de mână și mă ducă în pat. Îmi dă cadoul și îl iau cu o mică ezitare. Apuc capetele fundei și o desfac. Iau cu grijă ambalajul strălucitor de pe cutia rozalie. Deschid cutia și mă uit la lănțișorul așezat frumos pe un material fin. Îl ating încet și zâmbesc.

- Îți place?

- Îl ador!

- Când l-am văzut m-am gândit la tine. Când erai mica aveai un lănțișor asemănător care îți plăcea foarte mult. Într-o zi l-ai pierdut și ai plâns trei zile după el. Îți mai amintești?

Îmi amintesc de lățișorul acela. Părinții mei mi l-au dat de ziua mea. Prima și ultima oară când mi-au dăruit ceva. Făceam 5 ani. A fost cea mai frumoasă zi în compania lor. Cea mai minunată amintire pe care o am cu ei.

- Da. Nu am cum să uit. Mulțumesc, Luke!