Adoptata capitolul15

Capitolul 15
Izabella

Suntem bine. Luke are dreptate. Să ne sărutăm nu e bine. E normal să oprim asta. Săruturile sunt pentru cupluri. Noi nu putem fi un cuplu. Avem nevoie de limite. Totul între noi va fi la fel ca înainte. E în regulă.

Și, totuși, de ce nu mă simt bine? Dacă toată situația e sub control, de ce mă doare? De ce stau de ore bune cu fața la tavan în timp ce plâng? Doar ne-am sărutat de câteva ori. Lumea face asta tot timpul. De ce m-am atașat atât de mult de atingerea delicată la buzelor lui? Trebuie să dau drumul acestor amintiri. Să mă prefac că nu s-au întâmplat.

Dar nu vreau să uit. Atingerile, sărurile, micile joculețe au fost cele mai intense momente pe care le-am trăit. Nu le-aș schimba pentru nimic în lume. Au fost speciale pentru mine. Unice. A fost pentru prima dată când am permis cuiva să mă atingă. Primul meu sărut a fost cu el.

Poate pentru Luke nu a însemnat atât de mult. El și-a petrecut nopțile cu femei adevărate. Cu mai multă experiență decât mine și mult mai frumoase. Dar m-a sărutat de atâtea ori! De ce m-a făcut să mă simt atât de bine doar pentru a mă rănii acum atât de tare? Din milă? I-a fost milă de mine și de aceea m-a sărutat?

Îmi doresc să îmi spună ce e în capul lui. Să îmi spună de ce m-a atins atât de intim dacă nu avea intenții adevărate. Nu se poate să nu fii simțit nimic când eram atât de aproape unul de altul. Nu se poate ca inima să îi fii bătut normal, ca niciun fior plăcut să nu-l străbată, ca stomacul să nu îl gâdile. Nu vreau să cred că nu i-am stârnit niciun sentiment.

Un bâzâit mă face să tresar. E alarma mea. Apuc telefonul și apăs pe butonul de închidere. E deja șapte. Mă ridic în șezut. Oboseala se face simțită imediat printr-o durere de cap insuportabilă. Ochii mă obligă să îi țin închiși.

Mă ridic brusc în picioare și aproape îmi pierd echilibrul. Icnesc din cauza amețelii ce m-a apucat. Mă pun mai bine pe picioare și ignor durerea de cap. Mă duc spre ferestre și trag draperiile. Lumina aproape mă orbește, însă mă mai trezește. Deschid o fereastră și las aerul de toamnă să mă răcorească.

- Iza, trezeș-

Mă întorc cu fața spre ușă. Luke se uită la mine fără să își mai continue propoziția.

- Văd că te-ai trezit și fără ajutorul meu.

Plec de lângă fereastră. Nu am dispoziția necesară nici pentru a vorbi. Dar nu vreau să lipsesc de la școală. Îmi place să ies în acești pereți monotoni. Mai ales că avem invitați mai nou. Nu vreau să dau ochii cu ei pe parcursului șederii lor aici.

- Nu pari în regulă, iubito. Te simți rău?

Luke își pune o palmă pe fruntea mea pentru a-mi verifica temperatura. Are degetele calde și, oricât de mult mă opun, senzațiile îmi furnică pielea.

- Poate ar trebui să rămâi azi acasă.

- Nu! Mă simt bine.

Îi iau mâna de pe fruntea mea. Vreau să trec pe lângă el, însă nu se dă din fața ușii. Îmi ridic privirea și îl văd încruntat.

- De ce ai ochii roșii?

Îmi închid ochii, încercând să ascund ceva ce deja a văzut. Nu am să recunosc că am sentimentele rănite din cauza lui. Nu vreau să par afectată de refuzul lui. Nu sunt chiar atât de slabă.

- De la oboseală. Mormăi.

- Dacă ești obosit poți sta azi acasă.

- Am spus că mă simt bine.

Încerc să mă strecor pe lângă el, dar îmi taie calea cu brațul său. Oftez.

- Ai ceva de spus?

Îl întreb când văd că nu are de gând să mă lase să plec.

- Mă minți.

- De ce să te mint?

Dă încet din umeri. Se duce din dreptul ușii doar pentru a se apropia de mine. Mă dau mai spate, fără să știu ce are de gând să-mi facă. Cu o mișcare rapidă închide ușa cu o mână, iar cu alta mă prinde de mijloc. Piepturile noastre se lipesc și pot simți căldura corpul său prin materialul subțire al tricoului. Respirația mi se oprește în gât și refuz să mă uit spre el.

- Ce faci? Șoptesc aproape fără respirație.

- Ce fac?

Vorbește pe un ton inocent. De parcă e normal să fie atât de aproape de mine. Se comportă de parcă ziua de ieri nu ar fi existat. Însă a existat. Și m-a durut foarte mult asta.

- Ai spus că trebuie să păstrăm distanța.

- Știu ce am spus, Iza. Dar se pare că nu vrei să vorbești cu mine.

Degetele lui sunt bărbia mea și mi-o ridică în sus, forțându-mă să mă uit la el. Respirația lui se lovește de buzele mele, iar genunchii încep să-mi tremure. Mă face vulnerabilă. Și el știe asta. Se folosește de asta.

- Ştiu ce fel de joc joci.

- Ce fel de joc crezi tu ca joc?

Respir. Dar nu îmi ajunge aerul. Îmi strâng mâinile pe lângă corp pentru a nu le plimba ce corpul lui. Ochii îmi cad pe buzele lui, care au forma unui mic rânjet. Gura lui a fost peste a mea. Amintirile îmi creează o presiune între picioare și îmi mușc buza de jos involuntar.

- Luke...

Numele lui îmi iese mai mult ca un geamăt. Îmi ridic privirea spre el. Ochii lui sunt de un albastru hipnotizant. Atât de profund încât simt că mă înec în ei. Îi văd sclipirea din ei. Scânteia de dorință. Mâna lui se strânge mai tare în jurul taliei mele și se înclină mai mult spre mine. Câțiva centimetrii ne despart din a ne săruta. Și niciunul nu are curajul să îi depășească. Îl văd înghițind în sec.

- Plecăm în jumătate de oră. Fi gata până atunci.

Vorbește sacadat. De parcă ar fi alergat în tot timpul acesta. Dau din cap de repetate ori, însă nu mă mișc. Nici el nu o face. Nu ne dorim să o facem. De ce nu poate atât de ușor să ne sărutăm? Nu vreau decât să îl simt.

Dă un pas înapoi. Clipesc buimacă. Înainte să îmi dau seama el deja e plecat din cameră. Îi aud pașii din spatele ușii. Oftez. Distanță. Distanță. Putem distanță.

În jumătate de oră sunt pregătită să merg la școală. M-am îmbrăcat mai mult mecanic. Mă gândesc numai la Luke. La atingere lui Luke. La săruturile lui Luke. La frumusețea lui Luke. La încățânarea lui Luke.

Amanda m-a învățat cum să mă machiez. Așa că am început să îi împrumut unele produse cosmetice și le aplic pe fața mea. Luke nu îmi dă voie totuși să exagerez cu ele. Îmi place mai mult reflexia mea în oglindă așa. Nu e o mare schimbare, dar e un început. Mi-aș dori să îmi pot machia și corpul. În felul acesta aș fi fost mult mai frumoasă.

- Hai, Izabella!

Luke intră la mine în cameră. Îmi iau privirea de la oglindă. Apuc rucsacul meu și plec cu el jos. Aici dau cu ochii de familia lui. Părinții lui mă privesc dezinteresați în timp ce își ceașca de cafea spre gură. Numai Derek îmi face cu mâna. Îi zâmbesc, fiind recunoscătoare că măcar el mă place.

Plec cu Luke în mașină. E stânjenitor să stau aici cu el când cele de dimineață s-au întâmplat. A început să devină imposibil să stau lângă el și să nu mă gândesc la cât de bine m-ar putea face să mă simt. Obrajii mi se înroșesc numai la imaginarea acestor scene. Mă întorc cu spatele. Nu vreau ca el să își dea cumva seama la ce mă gândesc.

Ajung la școală după câteva minute. Imediat ce intru pe porțile liceului dau de o grămadă de adolescenți cu prea multă energie. Mă obosesc numai uitându-mă la ei.

- Bună Iza!

Marco apare din spatele meu. Și el e foarte energic. Însă nu face decât să-mi transmită și mie o stare mai bună.

- Hei!

- Am o veste bună pentru tine!

Îl privesc curioasă, vrând să știu ce veste are pentru mine. Am nevoie de ceva pozitiv după dimineața asta.

- M-am simțit prost că nu am putut să-ți răspund la întrebările de ieri. Așa că m-am documentat de pe internet și am găsit niște informații utile.

Zâmbesc. Nu pot să cred că s-a gândit să facă asta pentru mine. Nici nu mi-a trecut prin cap să caut pe internet.

- Mulțumesc, Marco!

- Am nevoie totuși de numărul tău de telefon ca să îți trimit materialul.

Își scoate telefonul și mi-l înmânează. Tastez numărul meu de telefon și îl trec în agenda lui. Îi dau înapoi telefonul. Singura persoană care are numărul meu de telefon e Luke. E prima oară când îi dau altcuiva.

- Asta a fost cumva o strategie pentru a lua numărul meu de telefon? Întreb.

- Poate. Am fost subtil, nu?

Pufăi, dându-mi ochii peste cap. Nu mă deranjează ca Marco să mă poată contacta. E o persoană drăguță. Pare să îi pese de mine.

Ajungem în clasă. Îmi reiau locul meu lângă Lucy. Nu am văzut-o de când m-a întrebat de Luke. Pare bine. Probabil Luke avea dreptate. Dacă ești interesat de cineva nu înseamnă că ești și îndrăgostit.

Primesc un mesaj. E de la Marco. Mă uit în direcția lui și îl văd făcându-mi cu ochiul. Deschid notificarea. Am puține emoții. Nu sunt pregătită să aflu ce înseamnă cu adevărat iubirea. Trag aer în piept și citesc prima propoziție. Sunt întreruptă însă de profesoara ce intră să își facă ora. Prefer să o ignor.

Citesc textul. Și începe să îmi fie din ce în ce mai teamă. Recunosc sentimentele acestea. Recunosc fiecare senzație care se explică. Pentru că așa mă face Luke să mă simt. Dar nu poate fi adevărat. Cu siguranță sunt informații false. Oare Marco mi-a trimis ceva greșit? Îmi doresc să o fii făcut. Nu pot fi îndrăgostită de Luke. Nu vreau să fiu. Iar dacă nu vreau înseamnă că nu se va întâmpla. Nu aleg să mă îndrăgostesc de el.

La sfârșit de oră tot ce aud e ceva în legătură cu un proiect. Îmi închid telefonul și încerc să mă calmez. Cu siguranță doar încurc eu sentimentele. Mereu am făcut asta. Dragostea nu e pentru mine.

- Ai mai făcut proiecte în echipă, blondo?

Marco e deja la banca mea. Cum reușește să se strecoare așa repede?

- Nu. Am făcut școală acasă.

- Atunci ai noroc. Tocmai te-ai ales cu cel mai bun partener la proiect.

- Cum se face un proiect mai exact?

- Nu e mare chestie. Trebuie să ne întâlnim într-un loc. După ore putem merge la cafenea.

- Asta e o altă strategie de a ta de a mă scoate în oraș? Întreb ironică.

- Ai de gând să mă refuzi?

Chicotesc. Ar fi distractiv să mai ies prin oraș, dar știu că deja întind coarda. Luke nu m-ar lăsa, mai ales cu un băiat. Chiar dacă ar fi pentru școală.

- Da. Luke nu mă lasă să ies în cafenele. Ne putem întâlni la mine totuși.

- La tine? E chiar mai bine.

Îmi dau ochii peste cap. Cu siguranță nu e mai bine. Când mă gândesc pe cine trebuie să înfrunt când ajung acasă îmi vine să nu mă mai întorc acolo.

•••

Sunt în maşină cu Luke. Azi m-am tot gândit la informațiile pe care le-am citit. Marco mi-a spus că le-a lut din surse sigure. Iar asta nu mă liniștește deloc. Am tot încercat să îmi iau gândul. Dar nimic nu mă ajută cu asta.

- E în regulă dacă vine Marco la noi pentru a face un proiect?

- Da.

Asta a fost toată conversația noastră. Atât de seacă. Nu vreau să mai încep un alt subiect. Acum că am dubii cu privire la sentimentele mele față de el, nu pot să fiu calmă. Dar nu pot fi distantă. Nu față de el. Oricât de tare m-ar supăra sau rănii nu pot sa stau departe. Dacă îl pierd pe el, pe cine mai am?