x_Ramona episodul33_x

Avea pretenția să fie înțeleasă fără fie auzită, observată fără să fie văzută, iertată fără să merite și iubită fără să fie acolo. Știa că poate să aibă totul, dar credea că nu i se cuvine nimic. Primea propuneri, dar avea nevoie de mângâieri, vedea cadouri scumpe, dar avea nevoie de sentimente și i se dădeau suflete pe tavă, dar ea avea nevoie de personalitate. Zâmbetul ei, mereu acolo, ascundea neliniște și dorință. Cel mai mare atu al ei, era totodată și cel mai greu defect și, din acest motiv, vedea frumusețea ca pe o povară. A petrecut multe nopți gândindu-se că dacă nu ar fi fost atât de frumoasă, poate bărbații ar fi putut să vadă și puțin mai departe de asta. Să o aprecieze pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce pare a fi. Visa măcar o dată să poarte o conversație cu un bărbat care s-ar uita în ochii ei, nu în decolteu. Era mai mult decât o simplă bucată de carne și conștientiza asta. Păcat că nu și alții. Să nu te gândești nicio clipă că dacă nu arăți chiar ca un fotomodel ai cele mai mari probleme de pe Pământ. Și oamenii ăia superbi, pe care ai tu ciudă, au probleme la fel de mari ca și tine, doar că sunt altele. De obicei, pe femeia cea mai frumoasă dintr-o încăpere, nu are nimeni curaj să o invite la o cafea pentru că pornește din start cu gândul că nu are nicio șansă.

Carmina era de multe ori cea mai frumoasă femeie dintr-o încăpere chiar dacă nu se afla acolo. Era de ajuns să fi trecut măcar o dată printr-un loc și deja barmanii îi compuneau poezii și chelnerii, sonate. Sufletul îi era otrăvit de replici proaste, gândul îi era resemnat că nu are dreptul să fie fericită și privirea îi era îndoliată după ceva ce credea ea că a murit în interiorul ei. Fizic zâmbea, dar psihic striga după ajutor. Își dorea să fie salvată, mai mult decât orice.



Îi era greu să-și facă o prietenă adevărată pentru că femeile erau invidioase pe ea. Mereu când ieșea în club cu fetele, toate o urau pentru că indiferent pe cine puneau ele ochii, ăla tot cu Carmina se băga în seamă. Era înconjurată de oameni, dar Doamne, cât de singură era. Iubea noaptea fiindcă abia atunci se făcea liniște. În clipa în care trăgea cu suspans din țigară, privea cerul și știa că doar stelele nu o mint. Ea își dorea un iubit care să fie total diferit de toată lumea, dar să-i ofere cele mai comune lucruri: înțelegere și dragoste.

“Nu avea cum să-i placă de mine” îmi tot repetam obsesiv în gând. Mă gândeam că poate chiar mă pune să îi plătesc rochia sau ceva. Important era că i-am atras atenția într-un fel sau altul. Din clipa aia, a devenit mutarea ei. Știam că, deși mă furnicau degetele pentru a-i răspunde la mesaj, cel mai bun lucru era să nu o las să vadă asta. Nu trebuia să simtă că deja m-a cucerit pentru că s-ar fi plictisit. Trebuia să fiu cât mai indiferent posibil, chiar dacă în realitate eu m-aș fi apucat să-i recit Luceafărul în timp ce o urmăream până acasă, aș fi condus-o în fiecare dimineață cu autobuzul la școală și i-aș fi scris pe cer, din porumbei roz și rândunici zglobii că este cea mai mișto femeie din lume.

Atunci am realizat cât de multe m-a învățat Anemona. Știam să gestionez situația, nu acționam impulsiv și judecam fiecare pas pe care urma să îl fac. Drumul spre Carmina era cel mai greu pe care aveam să-l parcurg vreodată, era cel mai lung și totodată, eram nevoit să-l fac cu pași mici. Era de parcă mergeam pe gheață foarte subțire, în orice punct exista șansa să pic în apa înghețată. Nu trebuia să o sperii apropiindu-mă prea mult, ci să reușesc să apreciez exact care este distanța perfectă în care să mă plasez și să reușesc să nu fiu nici prea aproape, nici prea departe. Cred că există chirurgi care au efectuat operații pe creier mai puțin complicate decât personalitatea Carminei.

După câteva zile, i-am răspuns la mesaj. Trebuia să o ard cool și să fiu pe cât de indiferent posibil, așa că i-am scris:



”Nu pot să-ți iau altă rochie pentru că eu nu obișnuiesc nici să vorbesc cu necunoscuți, darămite să le mai cumpăr și cadouri. Așa că, poți să-mi dai id-ul tău de messenger ca să ne mai cunoaștem și poate apoi am să-ți iau și o rochie, cine știe!?”

Deci am început cu o glumiță, apoi i-am dat de ales, nu i-am impus și la final am încheiat cu o întrebare retorică. Hai că am fost bun, dă-mă dracu’. Eram mulțumit de ceea ce am scris, speram că era ceea ce trebuia. Eram totuși conștient că dacă urma să mi-l dea și să vorbim, abia de aici începea greul. Cu timp de gândire în prealabil, era ușor să știu cum să procedez. Dar într-o discuție spontană… asta era cu totul altceva.

În seara aia, când am deschis calculatorul aveam o persoană nouă în lista de mess. Am dat accept. Mi-a adus mai multă bucurie în suflet acest lucru decât luminițele de Crăciun. Dar m-a și blocat un pic, la fel ca și traficul din aceeași perioadă.

P.S.- Anemona mi-a spus cândva că “nu trebuie niciodată să-ți impui limite apropiate de realitate. Trebuie să-ți formezi un vis, indiferent cât de imposibil pare și să-l urmezi până îl prinzi de un picior. Apoi trage-l cu toată forța spre tine și adu-l în viața ta. Iar după ce ai făcut asta, treci la următorul. Cum ar mai fi viața dacă nu am visa?”. Eu îl prinsesem pe al meu din perioada aia, dar oare aveam forța necesară să îl trag spre mine?

P.P.S.- dacă Ramona o tot suge de vreo 30 de capitole încoace, oare n-or ustura-o buzele? Cred că îi vine greu să mai mănânce semințe.