Adoptata capitolul41

ULTIMELE 5 CAPITOLE
1/5

Capitolul 41
Izabella

Îl urăsc atât de mult în acest moment! Îi e frică. De ce îi poate fi frică? Îmi tot spune că nu va ieși bine. Dar nu văd ce ar fi așa rău. Nu îmi pot scoate din minte discuția noastră. Nici nu mai contează dacă simte sau nu ceva pentru mine. Pentru că o iubește și pe Amanda. Nu și-ar da relația perfectă cu ea pentru o relație cu mine. Nu avem nimic stabil.

Aud gălăgie de jos. Mă ridic din pat și merg cu pași mici spre ceilalți. Probabil a venit familia Amandei. Se aud voci necunoscute. Nu vreau să cunosc alți membrii ai blondei. Cred că sunt la fel de enervanți ca ea. Dar nu pot sta cu ei în aceeași casă și să-i evit. Ar fi imposibil. Deci nu are rost să amân momentul. Cu atât mai repede ne cunoaștem, cu atât scap de ei mai ușor.

Calc pe fiecare treaptă a scărilor ce duc spre sufragerie. Nu mă grăbesc cu nimic. Încă încerc să îmi găsesc curajul să cunosc alte priviri necunoscute. Nu îmi place să întâlnesc persoane. Mă simt de parcă toată lumea mă privește diferit, deși nu îmi știu povestea. Când picioarele mele simt răceala gresiei îmi ridic privirea spre mica mulțime din față. Mă apropii de Luke, ce îmi observă prezența imediat.

- Tu cine ar trebui să fii?

Mă uit spre femeia ce pare copia mai în vârsta a Amandei. Îmi între deschid gura pentru a zice ceva, dar privirea aspră pe care mi-o aruncă mă face să-mi înghit cuvintele.

- Ea e fiica mea, Izabella.

Luke mi-o ia înainte și îi mulțumesc în gând pentru asta. Nu cred că aș putea vorbi când toți ochii sunt pe mine și mă privesc de parcă aș fi un intrus.

- Fiica? Oh, draga, de ce nu mi-ai spus că te măriți cu un bărbat ce are deja un copil? Întreabă mirată femeia.

- Mamă, e adoptată.

Femeia se strâmbă la auzul cuvintelor. De ce toată lumea are o problemă cu asta? Mereu aceeași conversație, mereu același răspunsuri. Și mereu aceleași priviri mirate. De parcă aș fi nu știu ce extraterestru ce nu are voie să fie în preajma nimănui.

- Dar ești tânăr, de ce să adopți un copil la anii ăștia?

Spune duioasă femeia ce se vede că a născut-o pe Amanda. Două scorpii. Se comportă de parcă i-am distrus viața lui Luke.

- Nu cred că vârsta definește responsabilitatea unei persoane. Mă pot descurca cu Izabella.

Femeia dă din cap, deși nu pare să fie de acord cu el.

- Câți ani ai, fetiță?

Un băiat se apleacă la înălțimea mea zâmbindu-mi ca la un copil de cinci ani. Nu mă chinui să îi zâmbesc înapoi.

- Am șaisprezece ani.

Răspund totuși. Nu mi se pare că arăt mai mică sau mai mare pentru vârsta mea. Chiar arăt ca un copil de toată lumea se comportă de parcă aș fi unul?

- Eu sunt Mark, apropo.

Se prezintă băiatul. Nu îi dau un răspuns înapoi. Nu vreau să îl cunosc.

- Ești de seama cu Emma. Ea are cincisprezece ani.

Spune mama Amandei și face semn spre fata de lângă ea. Abia acum o observ. Îmi zâmbește.

- Bună Izabella, sper să ne înțelegem bine.

Deodată ce esti rudă cu Amanda nu prea cred...

Îi zâmbesc totuși fetei pentru a fi politicoasă. Privirea ce mi-o aruncă vrea să pară dulce, dar pe mine nu mă păcălește. Nu îmi place de ea. Și probabil nici ei de mine.

- Poți pleca în camera. Te anunț când e ora cinei.

Spune Luke, iar eu dau aprobator din cap. Vreau să mă fac dispărută din peisaj, dar o voce mă oprește.

- Pleacă cu Emma. Așa vă cunoașteți mai bine.

Grozav! Acum m-am pricopsit cu o variantă a Amandei mai mică. Oftez în tăcere și mă duc cu Emma în camera mea. Nu vorbim până ajungem în cameră. Mă așez pe scaunul rotativ de la birul și îmi pun capul pe spătar. Emma se urcă în pat și sare se câteva ori până să se prăbușească pe saltea.

- Să înțeleg că tu ești fetița lui tati.

O aud vorbind și mă strâmb. A spus asta doar pentru mi-a văzut camera? Dacă camera mea e plină de culori vi și în special roz, nu înseamnă că sunt fetiță. Nu mi-am mai decorat camera de când aveam unsprezece ani.

- Nu cred. Spun eu nesigură.

- Pari ca una. Nu-mi plac genul acesta de fete. Se dau inocente și sensibile doar pentru atenție. Sunt prea răsfățate.

- Nu nu sunt așa.

Mă apăr eu. Ea strâmbă din nas și se mai uită prin camera mea. Nu îmi place cum își dă cu părerea despre mine.

- Hmm... mai ești virgină?

Mă întreabă dintr-o dată și aproape mă înec cu aerul. Mă fâțâi pe scaunul meu stânjenită. Nimeni nu m-a întrebat asta și nici nu voiam ca cineva să o fac. E o întrebare personală. Pe ea nu o privește asemenea lucruri.

- Primul sărut l-ai avut?

Întreabă la fel de curioasă ca prima dată. Mă încrunt. Ce îi pasă ei?

- Da.

- Serios? Cu cine?

Cu Luke...

- Cu Marco, un coleg.

Dau din umeri. Ea zâmbește.

- Şi Luke știe?

- Da!

- Vezi! Ești fetița lui tati! Ești cuminte, nu ascunzi nimic, ai fața aia de inocentă. Luke te-a răsfățat prea mult.

- Dacă nu am făcut sex și m-am sărutat doar de câteva ori nu înseamnă nimic!

- Spune-mi ceva ce nu-ai zis lui Luke.

Își pune brațele la piept, așteptându-mi răspunsul.

- Ce e greșit în faptul că nu îi ascund nimic și avem o relație bună? Nu e vina mea că tu nu ai încredere în părinții tăi și le ascunzi chestii.

Mă răstesc enervantă. Privirea ei se întunecă, dar nu mă sperie deloc.

- Nu știi nimic despre familia mea. Răspunde apăsat.

- Nici tu despre a mea. Așa că nu mă judeca după aparențe.

- Ai dreptate, nu ești nici inocentă, nici cuminte, nici răsfățată. Ești doar naivă. Crezi că Luke va fi lângă tine în orice moment cum era și înainte. Dar nu va fi așa. Pentru că se va căsătorii cu sora mea, iar tu nu vei mai conta.

Îmi rânjește și mă gândesc cât ușor mi-ar fi să o dau cu capul de peretele de lângă ea.

- Luke nu o să ignore din cauza Amandei.

Spun cu încredere. Dar nu sunt chiar așa încrezătoare. Nu știu ce se va întâmpla după nuntă. Însă nu vreau ca Emma să vadă nesiguranța mea.

- Mai vedem noi. Șoptește.

Simt că nu mai pot sta mult în aceeași cameră cu ea. Mă calcă pe nervi cu fiecare cuvânt pe care îl rostește. E mai rău decât Amanda. Luke nu m-ar părăsi pentru Amanda. Dacă avea intenția de o face eram de mult departe de el. Nu m-a părăsit nici când i-am spus că îl iubesc. Trebuie să fiu sigură.

- Conversația asta nu își are rostul. Am începutul cu stângul. De obicei las impresii bune. Hai să uităm de ceea ce am spus.

Vorbește din nou Emma. Mă strâmb, dar nu comentez nimic. Ea pare să ia răspunsul meu ca unul afirmativ.

- Hai jos, să vedem ce fac ceilalți!

Dau din umeri și mă ridic. Nu mă interesează de ei. Dar nu am de gând să mai petrec niciun minut cu fata asta. Ceilalți sunt în bucătărie, pregăteau cina. Emma duce lângă Amanda. Mă pun pe un scaun de la masă, sperând că nu mi se va acorda atenție. Poate ar trebui să mă fac nevăzută. Sunt sigură că prezența mea nu ajută cu nimic. Plus că mă simt inconfortabil aici.

- Oh Iza, nici nu te-am văzut! Vreau să te cunosc mai bine având în vedere că îmi vei fi nepoata.

Tresar când îi aud vocea mamei Amandei. Forțez un zâmbet în timp ce mă pregătesc pentru ce e mai rău.

- Îți place să faci ceva?

- Nu am încercat vreodată să fac ceva.

De fapt, am încercat. Luke m-a înscris la multe cursuri de toate felurile. Dar au fost niște eșecuri totale de la prima încercare. Prefer să mă prefac că nici nu au existat.

- Și nu crezi că ar exista ceva ce să-ți placă?

- Mnu cred...

- Oh. Atunci vorbește-mi despre școală. Am auzit că ai dată abia anul acesta.

- E drăguț acolo.

Răspund sec. Nu văd de ce o privește pe ea asta. Vrea să mă cunoască. Eu vreau să plece mai repede de aici.

- Ți-ai făcut prieteni?

- Doar unul.

- Sunt sigură că unul e de ajuns. La ce ai nevoie de mulți prieteni?

Spune femeia zâmbind. Cred că o spune doar pentru a mă simți eu bine. Dar chiar nu am nevoie de persoane în jurul meu. M-am obișnuit cu singurătatea.

- Sper să ne înțelegem. Vom urma să fim o familie. Iar eu vreau una unită.

Spune aceasta. Familia Amandei încercă să mă simt inclusă, spre deosebire de familia lui Luke care m-au respins din prima. Dar știu foarte bine că amabilitatea asta e doar de fațadă. Doar de ochii lumii. Vor doar să facă o impresie bună lui Luke.

După o jumătate de oră luăm cina. Când văd cât de bine se integrează fiecare de la masa asta, încep să mă întreb din ce în ce mai tare ce e greșit cu mine. Nici măcar părinții mei nu erau așa ca mine. Se integrau bine în societate, păreau de parcă ar fi buni și drăguți de dinafară. Nimeni nu și-ar fi dat seama că ei și-au vândut copilul. Nici măcar eu nu mi-am dat seama. Eu mereu am fost tăcută și am încercat să îndepărtez pe toată lumea de lângă mine. Ce e greșit cu mine?

- Eu sunt puțin cam obosită. Unde aș putea să dorm?

Emma vorbește lângă mine.

- Nu am destule camere pentru toți. Dar sunt sigur că putem să împărțim camerele.

Spune Luke. Se gândește puțin înainte să spună unde doarme toată lumea.

- Sunt sigur că Mark poate dormi cu Derek. Ellen și Oliver pot lua dormitorul unde dormea Matilda, iar ea să doarmă cu Amanda în camera noastră. Emma și Izabella pot dormi împreună. Iar eu rămân pe canapeaua din sufragerie.

Explică el și mă gândesc dacă are puțină milă de mine. Mă pune să dorm cu nebuna de Emma. O să mă enerveze la culme seara asta. Presimt.

- Şi tu pe canapea, iubitule?

Amanda se bagă în discuție. Un singur lucru bun din asta. Măcar ei doi nu vor dormi împreună.

- Mă descurc.

Emma pleacă de la masă și probabil s-a dus în camera mea. Nu o pot lasă singură acolo. Mă scuz de la masă și mă duc pe urmele ei. O găsesc căutând ceva în micuța geantă pe care a adus-o cu ea.

- Mi-am uitat pijamalele. Mi-ai putea da tu niște haine?

Mă întreabă, iar eu dau aprobator din cap. Mă îndrept spre dressing și apuc un tricou și o pereche de pantaloni. Le întind spre ea, iar aceasta se strâmbă.

- Roz?

Întreabă și mă abțin cu greu să nu îmi ochii peste cap. E atât de râzgâiată. Și spune de mine că sunt răsfățată.

- E doar o culoare! Expir exasperată.

- De fetițe.

Continuă ea. Nu are rost să mă cert cu ea pe tema asta. Arunc tricoul înapoi și iau altul negru. Niciodată nu am crezut că pe cineva chiar interesează ce culoare poartă. Poate nu am întâlnit eu adevărații adolescenți. Emma apucă hainele și pleacă din cameră.

Mă întind în pat și răsuflu zgomotos. Chiar vreau să îi văd garderoba Emmei. Cred că ar fi numai haine închise la culoare pentru că așa e cool. Nu înțeleg de când hainele definesc o persoană. Cu siguranță un tricou mai închis de culoare nu o să te facă o altă persoană. Dar, cine știe, dacă aveam o viață normală, o familie normală, eram la fel ca ea.

Ușa se deschide și în cameră apare Emma. Mă ignoră complet și se pune în pat. Pe jumătatea lui. Îmi încrucișez brațele la piept. Cum ar trebui să încap și eu?

- Emma, ocupi tot locul!

- Așa dorm eu. Dacă nu îți convine, dormi pe jos.

Îmi dau ochii peste cap. E camera mea! De unde are ea atât control asupra patului meu? Iau o pătură și o pernă de pe jos și mă întind pe jos. Podeaua nu e atât de confortabilă. Dar mai bine decât să împart același pat cu Emma.

- Îmi e sete. Adu-mi un pahar de apă, te rog.

Vocea ei se aude după vreo oră. Am încercat să uit de ea printr-un film. Pun pauză și o văd cum se uită plictisită la mine. Nu are rost să mă cert cu ea. Mă ridic și plec din cameră. Acum în casă e liniște. E aproape miezul nopții.

Plec în bucătărie și umplu un pahar de apă. Aud pași în spatele meu. Mă întorc și îl văd pe Derek. Îmi zâmbește.

- Bună Iza!

Se îndreaptă spre frigider și se uită prin el. Nu am mai vorbit cu el în ultimul timp. Am încercat să nu îl fac pe Luke gelos. Așa că am rărit orice relație pe care aș putea să o am cu cineva de sex masculin.

- Hei! Ce mai faci?

- Nu am somn. Dar tu?

Dau din umeri. Nu cred că voi avea nici eu somn în seara asta. Nu când dorm cu acea ființă în camera mea.

- Pariez că nu te simți prea bine. Luke în două zile se însoară.

Mă uit la el confuză. De ce a pornit subiectul acesta? Ce legătură are Luke?

- De ce crezi că asta e o problemă?

- V-am vazut de vreo cateva ori cum va lingeati.

A văzut ce?

- Adică sărutați.

Se exprimă altfel când vede că nu am înțeles. Ne-a văzut. Mă întreb dacă există cineva care nu ne-a văzut. Se pare că mai toată lumea știe de noi.

- Ai văzut și tu?

- Te-am avertizat, Izabella. Fratele meu nu e persoana pe care ți-ai dori să o iubești.

Sunt atât de ușor de citit? Atât de bine se vede că sunt îndrăgostită de el?

- Te rog să nu spui nimănui asta.

- Stai liniștită. Secretul tău e în siguranță cu mine și Matilda.

Îmi face cu ochiul. El și Matilda. Am doi susținători.

- Pari genul lui. Ați fi drăguți împreună.

Vezi Luke, până şi fratele tău stie asta!

- Însă el tot cu Amanda se căsătorește.

- Nu îl va face fericit. Sunt sigur. Dacă se va căsătorii cu ea, va trăii viața pe care o urăște cel mai mult. Îl cunosc.

Vreau să îl cred. Vreau să știu că lângă Amanda nu va fi niciodată fericit. Că numai lângă mine va simți acel sentiment. Dar a recunoscut că o iubește. Vrea să fie soțul ei. Vrea o familia cu ea.

- O iubește. Și el își dorește asta.

- Uită-te la tine, Izabella. Doar pentru că îl iubești pe Luke asta nu înseamnă că ești fericită. Nu iubirea e ce te face cu adevărat bucuros. Felul în care o primești înapoi o face.

Fără alte cuvinte pleacă. Are dreptate. Sunt tristă. Dărâmată. Nu mă încălzește cu nimic faptul că iubesc. Mai tare mă rănește. Poate și Luke simte la fel. Atunci de ce nu se desparte de ea? De ce nu mă vrea pe mine?

Plec spre dormitor. Îi dau Emmei paharul, apoi își iau locul de pe jos. Nu dorm. Nu pot să o fac. Am mai dormit pe jos. Nu am avut pat până la unsprezece ani. Dar mi se pare mult mai dificil să o faci. Mai ales cu Emma în același pat. Ea pare că a adormit. Respiră enervant de tare.

Mă ridic de pe podea și ies din cameră iritată. Nu pot dormi pe jos. Dar nici în pat. Mai bine nu mai dorm deloc. Mă duc un sufragerie. Luke încă nu s-a culcat. Stă pe telefon. Mă apropii de el și mă pun pe podea, sprijinită cu spatele de canapea.

- S-a întâmplat ceva?

Își ia ochii din telefon și mă privește.

- Nu pot dormi cu Emma. Ocupă tot patul.

- Ai cel mai mare pat din toate camerele de oaspeți. Cum să nu încăpeți?

- Mi-a spus să dorm pe jos.

Îl aud oftând. Își lasă telefonul. Acum nu se mai vede nimic. Mă întorc spre el.

- Poți dormi cu mine. Dar nu știu cât de confortabil va fi.

Îmi face loc și mie. Zâmbesc. E mai confortabil decât își poate imagina. Mă pun lângă el. Suntem lipiți unul de altul. După atât timp în care nu ne-am atins, corpul meu reacționează instant la fiecare atingere accidentală.

- Dacă ne vede cineva?

- Mă ocup eu.

Îmi închid ochii. Probabil asta va fi ultima noapte în care vom putea dormi împreună. Ultima noapte unde suntem numai noi doi. Aș vrea să o savurez din plin. Dar sunt prea somnoroasă. Adorm în câteva minute.