x_Ramona episodul28_x

Partea 1:

Era ultima zi pe care o petrecea Anemona pe meleagurile bucovinene. Și-ar fi dorit să ajungă să viziteze și faimoasele mănăstiri de pe la noi, dar am preferat să stăm acasă și să păcătuim. Era prea scurt timpul pe care-l aveam la dispoziție. Voiam să-i fac o surpriză înainte de plecare, dar nu știam exact ce. Nu-mi venea în minte niciun lucru atât de măreț pe cât ar merita ea să primească.

Până la urmă am decis să-i organizez o seară romantică, însă nu prea puteam face asta la mine acasă pentru că erau ai mei prin preajmă și s-ar fi împiedicat de petalele de trandafir. Și atunci am purtat cu maică-mea o discuție pe care nu îți doresc să o experimentezi vreodată. Noi avem două apartamente în Suceava (stăm bine cu banii, e ok, mulțumim lui Dumnezeu :D), cel în care locuim și încă unul care e dat în chirie. Doar că în momentul ăla nu aveam chiriaș. Așa că, m-am dus la maică-mea și i-am spus:
−Ce face cea mai minunată mamă pe care o am? Cum s-a trezit în dimineața asta?
−Ai temperatură, ce-i cu tine? mă întreabă ea, retezându-mi simțul umorului de comediant în devenire.
−Știi, niciodată nu ți-am spus cât de frumoasă ești. Și nu ar trebui să treacă nicio zi în care să nu-ți spun asta, încerc eu din nou. Era de parcă încercam s-o combin.
−Așa? Hai, spune-mi ce vrei și lasă-mă să trăiesc.
−Mami, uite, mâine Anemona o să plece înapoi la Constanța și o să-mi ferme inima cu un picamer. Și știi că eu am luat premiul 1 din clasa întâia pâna într-a 8-a și am și note mari la liceu, sunt olimpic și cred că te-am făcut să fii mândră de mine. Știi că sunt un băiat cuminte și minunat, dar am și eu o mică rugăminte.
−Deja mi-e rău. Ia, spune-mi despre ce e vorba, îmi spune ea impasibilă.
−Mă gândeam că poate ai vrea să mergeți voi diseară să înnoptați la celălalt apartament ca să pot rămâne și eu singur cu Anemona. Să ascultăm o muzică, să jucăm șah, să traducem Biblia în ebraică, tot felul de chestii din astea non-sexuale.



Norocul meu este că am o mamă tânără și foarte ok și știam că am șanse să o conving.
−Dacă vrei să fac asta, trebuie să faci și tu pentru mine niște chestii: duci gunoiul timp de o lună, nu mai mănânci la calculator două săptămâni și îmi iei o notă peste 7 la matematică (dragostea mea eternă, de altfel). Ah și încă ceva. Să știi că v-am auzit aseară când ați jucat șah. Cred că ai mutat tura prea des.

În cazul în care te întrebai de unde moștenesc eu simțul umorului, cred că ai înțeles.
−Minunat, mami! Mulțumesc mult! Dar mai am nevoie să te duci vreo două ore în oraș cu Anemona diseară cât pregătesc eu tabla de șah. Arată-i orașul, du-o la cetate sau ceva.
−Da, nu e nicio problemă, îmi zice ea.

Super. Planul meu căpăta contur. I-am zis și Anemonei că maică-mea ar vrea să o scoată un pic în oraș, iar pe ea a încântat-o ideea. Oricum se înțelegeau bine. Așa că eu m-am dus să cumpăr toate chestiile de care aveam nevoie și m-am apucat să pregătesc camera. După vreo două ore, maică-mea m-a sunat să mă întrebe dacă e ok să se întoarcă, iar eu i-am spus că da. Să o lase pe Anemona în fața blocului și ea să meargă la celălalt apartament, că eu am terminat ce aveam de făcut.

Anemona era în lift (că stau la bloc turn, v-am zis că am bani). Am așteptat-o pe scară și când a ajuns sus, i-am spus:
−Draga mea, eu am încercat să-ți pregătesc o surpriză pentru ultima noastră seară împreună. Sper să-ți placă.
−Ce drăguț! Sigur o să îmi placă. Hai să văd despre ce e vorba.
Așa că, eu am poftit-o în casă.

Dă play la

această melodie: Ryan Sallis – Marijuana Girl

A intrat în casă. Holul era împodobit cu lumânări parfumate și în mijlocul acestuia, tot din lumânări, era formată o inimioară. În interiorul ei, erau trei plicuri.
−Alege unul, îi spun eu.
Ea se apleacă și îl ia pe cel din mijloc. Îl deschide, iar în interiorul lui scria ”mergi drept înainte. 1A.” Ea a urmat indicațiile și a ajuns în bucătărie. Acolo, pe masă era o lumânare mare în mijlocul mesei, o sticlă de vin roșu, două pahare înalte, două farfurii și încă trei plicuri.
−Iarăși trebuie să aleg? mă întreabă ea emoționată.
−Te rog!

A luat un plic de pe masă, l-a deschis și în interiorul lui scria ”o să servim o cină romantică, sper că ți-e foame. 2N.” Între timp eu am pus în farfurii niște paste pe care le-am gătit cu mâna mea (altceva nu știam să pregătesc și oricum, pastele sunt mai bune decât niște sandwich-uri). I-am tras scaunul, s-a așezat și m-am dus și eu pe locul meu. Am desfăcut vinul, i-am turnat și ei un pahar, iar culoarea obrajilor ei începea să se asemene cu cea a vinului. Îi plăcea ce se întâmpla. Am servit masa, am băut câteva pahare de vin și ne priveam unul pe celălalt.
−Surpriza continuă, îi spun eu zâmbind. Uită-te sub scaun. Acolo, bineînțeles, a mai găsit trei plicuri. Cel pe care l-a deschis, avea înăuntru următorul mesaj: ”Să-ți fie de bine, draga mea. Cred că a venit momentul să ne retragem spre dormitor. 3E.”

Am luat-o în brațe și am dus-o spre camera mea. Acolo, era plin de lumânări și de baloane, pe pat era o lenjerie albă din satin peste care se presărau petale de flori, iar pe pernă stătea neclintit un trandafir. Pe cealaltă pernă era o cutiuță. Iar lângă ea, din nou, plicuri. A deschis încă unul și a scos din el textul ”Deschide cutiuța și hai să ne relaxăm! 4M.” Înăuntrul ei, era o punguță de ”fructe”, niște foițe și o brichetă.
−Ha ha! Nu pot să cred, îmi spune ea.
−Păi să ne relaxăm, nu? îi zic eu vesel.

Am urmărit-o cum, cu măiestrie își rula filmul (if you know what I mean) cu atâta naturalețe încât aveai impresia că ar putea să o facă și prin somn. Am aprins fructul (pasiunii dintre noi doi, bineînțeles) și am început să ne jucăm. Ne suflam fumul unul în gura celuilalt, făceam cerculețe și stăteam întinși în pat. Pur și simplu, ne tolăneam. Eu stăteam cu picioarele pe perete, iar ea lângă mine.

Nu știu dacă știi, dar unele femei care se cunosc foarte bine și sunt total împăcate cu sexualitatea lor, dacă sunt oarecum excitate și își cunosc propriul corp, devin artiste. Genul ăsta de femeie, își pictează emoții pe pânza trăirilor ei. Dacă o tipă vrea să simtă o senzație de plăcere, fără să se folosească de niște degete îmbibate în prealabil în salivă, poate să strângă puternic din picioare, până creează cu coapsele o presiune suficient de puternică și comparabilă cu introducerea unui obiect. Iar în clipa în care deja totul devine prea mult și gândurile încep să-i tremure și să pornească o revoltă, desface picioarele și, efectiv se prelinge pe cearceaf, curgând ca un șipot cristalin de apă limpede.

Ei bine, asta mi-a arătat Anemona în clipa aia. Și, din cauză că imaginația mea a început să curgă încet în jos, prelingându-se din creier, spre alte organe mai întunecate, i-am spus că surpriza continuă, încercând să-mi stăpânesc pornirile. I-am spus că la mine în buzunar mai este un plic și am îndemnat-o să-l ia, rugându-mă să nimerească din prima buzunarul. În interiorul acestuia scria ”hai să ne facem mai confortabili, mi se pare că s-a făcut cam cald. 5O.” Ea a înțeles ideea și a renunțat imediat și la inhibiții și la haine, rămânând doar în sutien, bikini și jartiere. Eu i-am pus încă un bilețel la elasticul de la lenejrie, sărutând-o ușor lângă cercelul din buric. Cât timp i-am umplut paharul de vin, ea s-a uitat pe hârtie și a citit cu voce tare:
−Îți mulțumesc că te-am întâlnit. Nu o să te uit niciodată! Ultimul bilețel este sub pernă. Am scris în el niște cuvinte pe care o să mi le repet obsesiv în cap după ce tu vei fi plecat. De fiecare dată când îmi va fi dor de tine. 6N.
−Ce înseamnă literele și cifrele de la finalul fiecărui bilețel, m-a întrebat ea.
−Vei afla la momentul potrivit, îi spun eu cu calm.

S-a năpustit asupra pernei, a luat și ultima bucățică de hârtie, iar, în momentul în care a citit-o, ochii i s-au umezit un pic și un zâmbet ce ascundea secrete care ar fi trecut orice test cu poligraful, i-a inundat chipul. Ea m-a luat puternic în brațe și m-a sărutat, lăsând din mână hârtiuța pe care scria:
”De ți-ar fi zâmbetul poem, ar fi luceafăr, dar o știi. De ce n-auzi când eu te chem? De ce nu vii, de ce nu vii? 7A. Și acum citește de pe fiecare bilețel, doar literele de la final, vei vedea că formează un cuvânt. Mulțumesc pentru tot.”

P.S.- Nu e niciun ”SUGE-O, RAMONA” în capitolul ăsta, cui îi mai pasă de Ramona?

Partea a doua:

Am trântit-o pe pat. Inimile noastre băteau mai tare decât aveau să o facă vecinii în țeavă, în scurt timp. Era ultima noastră noapte împreună, iar după aia urma să ne întoarcem fiecare la viețile noastre de până atunci. Era ultimul lucru pe care mi-l doream, dar nu exista altă soluție. După ce am avut de tras cu #Ramona, flacăra mea începea ușor să se stingă, dar ea a venit în momentul perfect cu bricheta. Am sărit direct între coapsele ei atât de moi, atât de subțiri, atât de frumoase și, la un moment dat, au început să-mi strângă urechile. Respirația o trăda, nu mai putea. Știa că mâine va pleca, iar dorința-i avea să-i devină moment.

Cadrul era prielnic, era romantic, dar nu mai era loc și nici timp de jocuri erotice. Prefer să fac sex dement într-o atmosferă romantică, decât dragoste într-o budă.

Pune căștile în ureche și dă play să țipe

melodia asta: Mario Winans ft. P. Diddy – I don’t wanna know

Peste ceva timp, amândoi eram epuizați și trăgeam fără sens dintr-o țigară. Anemona s-a uitat la mine și mi-a spus:
−Andrei, e ceva ce trebuie să-ți spun.
−Spune, draga mea.
−Să știi că m-am simțit minunat zilele astea și nu regret absolut nimic.
−Și eu la fel. Adică nici eu. Căcat. Și eu m-am simțit bine și nici eu nu regret nimic, îi spun eu derutat.
−Da, dar trebuie să înțelegi că eu am viața mea la Constanța și că este imposibil să fie vreodată ceva între noi.
−Te rog, nu spune asta! Facem cumva.
−Nu, Andrei. Nu avem ce să facem, ar fi prea mare bătaie de cap.
Brusc, începeam să mă simt ca un copil care află că nu există Moș Crăciun.
−Știi foarte bine că eu am o relație cu un băiat, de câțiva ani. Și pe el îl iubesc, dar și-am spus asta de la început.
−Nu, Anemona, nu vreau să știu. Nu vreau să aud lucrurile astea.

Dintr-o dată, am realizat că eu sunt “celălalt”. Până atunci nu mă gândisem niciodată la chestia asta. Acum însă, imagini cu el sărutând-o, cu ea mângâindu-l, cu ei îmbrățișându-se, îmi inundau imaginația mai tare decât o fac apele în Moldova. Poate că și atunci când era cu mine, se gândea la el. Poate și atunci când mă ținea pe mine de mână, își imagina atingerea lui. Poate și atunci când eram eu în ea, îl simțea pe el. Era foarte ciudat, dar eu eram cel care se simțea „înșelat”.
−De ce te-ai întristat, Andrei? Doar nu afli lucrurile astea pentru prima dată, nu ți-am spus nimic nou ce tu nu știai, încearcă ea să mă consoleze.
−Știu, îi spun eu suspinând, dar nu știu dacă pot face asta.
−Andrei, nu e o alegere. Așa e situația. Te rog să mă lași să-mi șterg numărul din telefonul tău ca să fim siguri că nu o să ai momente de slăbiciune și hai să rămânem cu o amintire pe care să o prețuim.

Cuvintele ei mă loveau mai tare decât l-a lovit Froch pe Bute. Eram ca o fetiță de 8 anișori căreia tocmai i-a murit peștișorul și se târguiește cu părinții, în fața wc-ului, dacă să-l arunce sau nu. Și-ar mai dori încă o clipă. Mi-aș mai dori încă o clipă.
−A fost frumos ce a fost între noi, dar toate lucrurile frumoase se termină la un moment dat. Am vrut să avem discuția asta acum și nu mâine în autogară, continuă ea tranșantă.

Ce puteam să mai spun? Ce mai era de spus? Ea vedea că nu mă pot împăca cu ideea și încerca să mă consoleze în continuare. Era de parcă tocmai mă dezvirginase și încerca să mă convingă că va fi mai bine, cu timpul.
−Degeaba încerci să schimbi cursul firesc al lucrurilor. Dacă ceva trebuie să se întâmple, se va întâmpla, indiferent cât de mult te împotrivești. Mai devreme sau mai târziu, tot vei ajunge acolo unde trebuie să fii. Așa că, Îți spun acum ce ți-am zis și acum câteva luni. If it’s meant to be, then it’s meant to be. Poate ne vom mai vedea cândva, cine știe? Nici data trecută nu am crezut că ne vom reîntâlni. Nu-ți pierde speranța, suflet frumos ce ești.

Vorbea de parcă încerca să mă convingă să merg în vizită la bunici, nu de parcă era vorba de ceea ce simțeam noi. Fusesem violat anal de doi negri, fără lubrifiant.
−Hai să ne punem la somn, mâine ne trezim devreme, spune ea ușurată, cumva.

M-a sărutat ușor pe obraz și s-a întors cu spatele la mine. Eu am luat-o în brațe și o țineam strâns, aproape de corpul meu. Aveam ochii roșii, mă simțeam trădat, simțeam că nu e corect, dar, până la urmă, ce-i corect în lumea asta? Nu am putut să dorm în noaptea aia.

Dintr-o dată, eram în autogară și fumam. Eram amândoi înghețați de frig și ne evitam reciproc privirile. Fulgii se fereau să apară, nici ei nu voiau să fie martorii momentului în care Anemona urma să plece înapoi în Constanța. Ne-am luat câte un ceai și sorbeam amândoi fără să ne spunem vreun cuvânt. Era cu adevărat trist. Mai erau douăzeci de minute și pleca autocarul. În mintea mea încă se derulau lucrurile pe care le-am făcut în cele două zile cât a stat surba mea Anemona la mine. Dar, din păcate, se derulau și cuvintele pe care mi le-a spus aseară. Obsesiv, ca de pe un disc zgâriat al unui pick-up vechi: ”pe el îl iubesc”, ”pe el îl iubesc”…

P.S.- ”SUGE-O, ANDREI!”

Partea a III-a:

Play it: Eamon – Fuck it

”De ți-ar fi zâmbetul poem, eu m-aș pișa numai pe el. Ți-as da c-o rangă doar în dinți, c-o fi de fier sau de oțel”. În asta s-au transformat versurile pe care i le dădusem cu o seară înainte. E incredibil cum poți să placi enorm o persoană pentru mult timp și, la un moment dat, să spună sau să facă ceva și să simți că-ți dorești să plouă cu benzină pe ea și să ia foc. E oribil.

Am condus-o până la locul ei din autocar, i-am așezat bagajele și mă stăpâneam cu greu să-mi țin în frâu mâhnirea. Eram și trist, dar mai mult decât atât, eram ofticat. Eram nervos pe ea, pe ce mi-a zis, pe situație și, mai mult decât atât, mă scotea din minți faptul că avea dreptate. Era enorm de greu pentru mine să o văd cum pleacă și să accept că s-a terminat. Eram frustrat și mă durea. Era ca și cum cineva îmi strângea sufletul de gât și apoi, înainte să-și dea ultima suflare, îl obliga să asculte Mirabela Dauer pe repeat până se sinucide.

Ea se uita la mine și nu-mi spunea nimic. Eu mă uitam la ea și îmi venea să o înjur, să-i fut una, să o iau în brațe, să o sărut. Nu știam cum trebuie să reacționez, cum e normal să o fac. Șoferul a anunțat că într-un minut va porni și era timpul să mă dau jos. Încă speram să-mi spună ceva. Și eu eram orgolios, nu voiam să-i spun eu nimic. M-am întors cu spatele și am plecat. Am coborât, autocarul a pornit și ea se uita la mine de după geam. În momentul ăla a spus ceva, dar nu am reușit să-mi dau seama exact ce. “Oare ce mi-a spus”, mă întrebam obsesiv. În timp ce pleca, ultima imagine pe care am văzut-o, a fost cu ea, izbucnind în plâns. Și-a pus mâinile la ochi, a devenit roșie la față și apoi a dispărut. Am rămas în autogară cu aurolacii și florăresele, mi-am aprins o țigară și am pornit spre casă (dacă spun ăia care mai erau prin autogară că m-au văzut fugind un pic după autocar, mint). Afară a început să plouă (nu știu cum dracu’, dar în povestea mea, în toate scenele triste ploua :D). Am făcut doi pași și eram, pe undeva, mulțumit să văd că și pe ea o doare. Dintr-o dată, mi s-au udat obrajii (ai dracului stropi de ploaie, numai pe obrajii mei picau) și o stare de căldură, neputință și dezamăgire mi-a cuprins corpul. Efectiv, mă durea carnea de pe mine. Mă simțeam ca după un gang-bang într-un Tico.

Ramona mă ura, Anemona nu mai exista, iar eu nu știam în ce direcție să mă duc. Sincer să fiu, cel mai greu treceau nopțile. Ziua mai mergeam la școală, mai ieșeam cu prietenii, mai una-alta. Noaptea, însă, era cutremurător. Ascultam la infinit “O-zone – Oriunde ai fi” pentru a-mi aduce aminte de prima noastră seară împreună. Aveam poza ei pe telefon și mă uitam la ea, letargic, de 48 de ori pe minut. Eu înțelegeam că nu exista alt final la povestea dintre mine și Anemona, dar nu puteam să accept nicidecum. Mă simțeam pedepsit, nu vorbeam cu nimeni, nu îmi plăcea de mine, de cum am ajuns, iar maică-mea m-a dus la preot. Că la noi, psihologii adevărați sunt preoții și taximetriștii. Eram în depresie, nu mai mâncam, nu mă spălam, voiam doar să stau în pat și să mă gândesc la Anemona.

Am început să beau la un moment dat, știind că asta trebuie să fac atunci când sufăr, ca să pot să uit. Și știi ceva? Eu mă piș pe toți ăia care zic că băutura te face să uiți, că eu când beam, mai degrabă îmi aduceam aminte. În fine, mi-am dereglat viața, sufletul și programul. Ziua mea se împărțea în două momente: “momentul de înainte de culcare, când mă pot gândi la ea” și “momentul de după trezire, când mă pot gândi la ea”.

Prietenii meu au vrut într-o zi să mă ducă la o târfă, credeau că așa o să-mi revin. Cu greu m-au convins să ies din casă și cu mult mai greu m-au convins să fac un duș. A fost amuzant că am ajuns până la urmă acolo, aia a încercat să-mi facă tot felul de căcaturi ca să-mi ridice moralul, dar moralul meu nu voia să se scoale. Când am intrat la ea în cameră, plângeam numai eu, iar când am ieșit, plângeam amândoi.

Atunci am început să mă uit la stand-up comedy. Era singura chestie care putea să mă facă să mă deconectez puțin. Atunci am învățat că, dacă trece destul timp, poți să vezi lucrurile într-un mod amuzant și înveți să te autoironizezi. Comedia oricum se face din frustrare, crede-mă și dacă nu aș fi pățit chestiile astea pe vremea aia, ce căcat vă mai povesteam eu acum?

Într-o zi, însă, cum stăteam eu plângând prin casă și cu mânecile pline de muci, am primit un mesaj care avea să schimbe puțin lucrurile.

”Andrei, e totul în regulă? Dacă ai nevoie vreodată să vorbești cu cineva, nu ezita să mă suni.”

P.S.- judecând acum, din punctul de vedere al unui om matur, realizez că nu s-ar fi putut întâmpla nimic mai mult între mine și Anemona și că, oricât de dificl mi-ar fi să recunosc, a procedat corect. Dar asta nu mă împiedică să mă gândesc ”cum ar fi fost dacă…”

P.P.S.- ”SUGE-O, ANEMONA!