x_Ramona episodul43_x

−Nu cred că trebuia să-i vorbești atât de rece la telefon Anemonei. Pe bune, crede-mă că ea știa că nu aveai cum să o uiți atât de repede, îmi spune ea, certându-mă, oarecum.
−Nu sunt de acord cu tine, o contrez eu, pentru că ea m-a învățat că așa e cel mai bine. Sunt sigur că dacă nu o intrigam, nu mă pomeneam cu ea la Suceava.
−Ba nu! Ai încredere în mine când îți spun că era decisă să vină indiferent de ce-i spuneai tu la telefon, continuă ea decisă.
−Bine, pisi, dacă spui tu înseamnă că așa e. Oricum tu știi asta mai bine decât mine.
−Păi vezi? Doamne, ce mult îmi place când am dreptate, îmi spune ea umflându-se în pene.
−Normal, doar ești femeie, îi zic eu amuzat.
−Hai, lasă ironiile și spune-le oamenilor ce s-a întâmplat după ce ai primit mesajul.

Eram pe punctul de a scăpa telefonul în ciorbă. O parte din mine credea că e totuși o glumă și că nu a traversat jumătate de țară doar ca să mă vadă. Dar pe de altă parte, mi se părea incredibil dacă a făcut acest lucru. Într-adevăr, am vorbit foarte glacial cu ea, însă într-o relație, orice urmă de dragoste este, de fapt, un semn de slăbiciune. Nu voiam să știe că este iubirea vieții mele, nu avea niciun sens. Mai ales că în clipa aia eram la masă cu cealaltă iubire a vieții mele. Ramona vorbea, dar eu nu auzeam nimic. Cuvintele se scurgeau din gura ei și mă ocoleau cu seninătate. Sunt sigur că erau lucruri foarte interesante și frumoase, dar eu nu mă puteam gândi decât la cum căcat o trimit eu pe maică-mea iarăși de acasă pentru a putea fi singur cu Anemona. Și mai mult decât atât, trebuia să fac cumva să se termine prânzul mai repede ca să pot pleca spre autogară fără să mă vadă Ramona. Așa că, am intrat în modul de țăran, am luat castronul de ciorbă în mână și am început să sorb din el. Ramona se uita la mine ca mâța-n lemne și nu știa cum să reacționeze.
−Să-nțeleg că îți place ciorba, mi-a spus oarecum rușinată.
−Da, e foarte bună. Îmi aduce aminte ce borșul bunicii mele de la țară, plus că mi-e și foarte foame. Ar trebui să încerci și tu.
−Nu, mulțumesc. Eu am și timp. Și bun-simț, mi-a zis deranjată.

Oricum nu conta, probabil că se va supăra pe mine, dar era total irelevant. Eu urma să mă văd cu Anemona, cu tsunami-ul meu de la Marea Neagră. Era femeia pe care știam sigur că nu o să o pot uita niciodată și singura cu care puteam să fiu eu însumi.
−Andrei, ești bine? m-a întrebat Ramona îngrijorată.
−Minunat. De ce întrebi?
−Pentru că ai transpirat, ce se întâmplă cu tine? Ce mesaj ai primit?
−Aa, nu, ăla… adică a fost un prieten. Bine, este, că nu a murit. Mă chema la o bere mai diseară, nu e nimic important, stai liniștită, am încercat eu să mă scot cumva.
−Am înțeles, mi-a spus ea.
Era clar că nu m-a crezut, dar eu nu aveam timp să mai stau să-i explic care e treaba, de ce Pământul e rotund, cum nu câștigă niciodată Dinamo campionatul sau alte chestii evidente.
−Ramona, eu trebuie să plec. Îmi pare rău, dar mi-am amintit că am ceva de făcut. Ne auzim la telefon. Uite, ai aici banii pentru consumație. Te pup!

Și, fără să aștept să îmi mai spună ceva, m-am ridicat și am plecat.

Acum, poți să dai play la melodia pe care o ascult eu în timp ce scriu scena asta:
Legend – All of me

Nu mai aveam timp să merg să mai cumpăr flori și cafea găseam în autogară. Nu era cea mai minunată cafea, dar oricum era mai bună decât aia de la McDonald’s. Mai aveam un sfert de oră să ajung în autogară, noroc că eram destul de aproape. Inima-mi se lupta cu mine pentru a ieși din piept, eram transpirat tot (de la ciorba fierbinte, nu de la emoții) și îmi simțeam tot sângele cum se mișca în corpul meu. Dar a fost pentru prima oară când mi-am zărit sufletul zâmbind. Și ce zâmbet pur, ce zâmbet curat. Exact așa cum nu era Anemona. Eram ca un copil din Moldova care așteaptă să-și revadă mama care a plecat la muncă în Italia, eram ca un corporatist care aștepta să-și primească prima de Crăciun sau ca un pensionar care aștepta noul episod din Suleyman.

Stăteam în autogară și trăgeam cu patos (nu Capatos) dintr-o țigară când am observat că intră un autocar în incintă: Constanța-Suceava, asta scria sub parbrizul lui. Nu știam care ar putea fi primele cuvinte pe care să i le spun, oare să o strâng în brațe sau să mă comport mai detașat, să-i spun cât de dor îmi este de ea în orice clipă sau să o las pe ea să-mi spună? Aveam atâtea nelămuriri și întrebări, încât nu am conștientizat când a oprit mașina. S-au deschis ușile. A coborât o babă cu părul mov prima oară. ”Wow, te-ai schimbat în câteva luni”, mă gândeam eu și mă amuzam. Au mai coborât câțiva oameni și deja luam în calcul posibilitatea să fi fost o glumă proastă. Abia atunci realizam cât de dor îmi era de ea, atunci când simțeam că s-ar putea să fie tot departe și să-mi ucidă speranța de a o vedea. Când, la un moment dat, am văzut o pereche de UGG-uri timide pășind pe scările autocarului. Era EA. Era mai frumoasă ca niciodată, era persoana de care eram îndrăgostit. Zâmbea și diamantul din dintele ei pur și simplu a luminat autogara. Avea un troller în mâna dreaptă, care devenea din ce în ce mai ușor cu fiecare treaptă pe care o cobora. Nu mai suporta să fie departe de mine, chiar dacă era vorba de câțiva metri, așa că a început să alerge. Și, exact ca într-un film romantic la care femeile se uită ca să se ude, iar bărbații… fix din același motiv, am început să alerg și eu spre ea. Ne-am întâlnit la jumătatea drumului și ne-am strâns în brațe. Eram în mijlocul autogării, autocarele ne claxonau și șoferii ne înjurau, dar pentru noi niciodată nu a fost mai liniște. M-a sărutat cu pasiune și cu lacrimi în ochi.
−Nu-mi vine să cred că ești aici, i-am spus eu emoționat.
−Aici este locul meu, în brațele tale.

Apoi ne-am sărutat din nou. Toate microbuzele ne înconjurau, practic devenisem al treilea sens giratoriu din Suceava (glumesc, îți dai seama că nu e un oraș atât de mic. Avem 2 mall-uri, taci dracu’).

Ceea ce era interesant, era faptul că deși fiecare dintre noi avea viața lui și propriile probleme, nu am putut să ne distanțăm unul de celălalt. De fiecare dată când ne întâlneam, nu că se reaprindea scânteia, mai degrabă lua foc pădurea. Era atât de caldă, era atât de frumoasă, era atât de perfectă (și crede-mă, în cazul ei, nu e pleonasm).
−Nu mi-ai luat crini, mi-a spus ea zâmbind.
−Nu ți-am luat, așa e. Urcă-te înapoi în autocar și pleacă în Constanța, i-am răspuns încercând să fiu amuzant.

Probabil că nu era momentul, dar umorul este mecanismul meu de apărare atunci când am emoții. Dar ea nu s-a supărat, ba chiar și-a păstrat zâmbetul pe față și tocmai din acest motiv ea nu era ca celelalte. Ea era totul. Pentru că mă înțelegea și, deși am stat destul de puțin timp împreună, mă cunoștea mai bine decât oricine.

Cu greu ne-am dezlipit unul de celălalt și am pornit spre un taxi. Nici nu apucasem să le spun alor mei să pregătească așternuturile alea bune, fiindcă avem oaspeți.
−Vreau să te simt în mine, mi-a șoptit ea în taxi.
−….
Tipic Anemona. Ce altă femeie mi-ar fi spus atât de direct chestia asta? Mă ținea de mână și îmi dădea fiori. Aceiași fiori pe care mi i-a dat și în holul hotelului atunci când m-a mângâiat pe gât. Era un moment incredibil și simțeam chestii pe care nu le cunoșteam.
−Să mă duci să mă cazez la un hotel frumos, da? mi-a spus.
−Cum să dai banii pe hotel? Stai la mine, i-am răspuns eu.
−Nu vreau să te încurc sau să-i deranjez pe ai tăi.
−Nu deranjezi pe nimeni, stai fără grijă.
−Ok, dar măcar în seara asta vreau să stau la un hotel. După aia, vedem noi ce facem.

Da, eram total de acord. Știam, așa cum știi și tu, de ce voia să stea la hotel în seara asta. I-am spus taximetristului că mergem în altă parte, nu mai mergeam la mine acasă. Bine că nu am apucat să o anunț pe maică-mea că avea ce ”porni furnalele” (așa cum spune ea atunci când gătește mult) degeaba. Era timp.

Am ajuns la hotel, s-a cazat și am urcat în cameră. Mă simțeam extraordinar de bine că fusesem inspirat cu o seară înainte să mă rad peste tot. S-a dovedit a fi o decizie bună, până la urmă. Și dușul la fel. Miroseam fantastic, ce-i drept.

Am urcat în cameră și nici nu i-am pus bine trollerul jos, că a și început să mă sărute, trântindu-mă pe pat. Ne devoram unul pe celălalt, dar nu ne dezbrăcam. Pur și simplu savuram momentul, nu avea niciun rost să-l grăbim. Cu cât întârzii mai mult sexul propriu-zis, cu atât va fi mai mișto. Ea știa asta și eu știam de la ea. Încă îmi venea greu să cred că se întâmplă chestia asta. Pe Anemona mi-o imaginam și o retrăiam în fiecare seară, dar nu credeam că se va mai întâmpla vreodată ceva între noi. Redevenise apusul și răsăritul zilei mele și mă simțeam complet, în sfârșit. Își plimba unghiile ușor pe gâtul meu și îmi zâmbea. Nu cred că exista nimic mai frumos pe planetă în clipa aia. Orice bărbat, indiferent de cât de dur sau macho este, o are pe ”Anemona” lui. Și, la rândul ei, fiecare femeie devine ”Anemona” pentru un anumit bărbat. Trebuie doar să vă găsiți, iar asta ține doar de voi. Uită-te la colega ta de grupă, la femeia care vinde la magazinul din colț sau la tipa care stă lângă tine în autobuz, poate fi chiar ea. Și dacă simți că te gâdilă sufletul când o privești, du-te la ea. Zâmbește-i. Salut-o. Nu o lăsa să treacă fără să te observe, s-ar putea să pierdeți amândoi.

Ne țineam mâinile strânse în jurul gâtului celuilalt și ne sărutam. Ne comportam ca într-un clip al lui Enrique Iglesias. La un moment dat, m-am ridicat și am început să-mi plimb dinții peste umerii ei, care se dezgoleau încet-încet. I-am pus mâna pe piept și i-am simțit inima bătând așa cum bat jandarmii protestatari, adică neregulat. I-am tras ușor maioul de pe ea și am lăsat-o în sutien. O sărutam pe spate și o țineam de mâini. ”Je ne regrette rien” vedeam iarăși în fața ochilor. Ce dor îmi fusese să nu regret nimic și să trăiesc un moment ca și cum nu s-ar mai termina niciodată. Telefonul îmi vibra cu putere în buzunar, dar îl ignoram. I-am dat părul într-o parte și am început să-mi plimb limba peste ceafa ei. I s-a îngroșat respirația și a început să se foiască. Mi-am scos telefonul din buzunar pentru că deja devenise enervant și am observat că am vreo 4 apeluri pierdute și un mesaj. Fără să mă opresc din a o săruta pe Anemona, fiind în spatele ei, m-am uitat să văd cine a murit sau ce căcat era așa important. Apelurile și mesajul erau de la Ramona.

”Te-am urmărit. Ți-a venit târfa de la Constanța, deci. Minunat, ce pot să zic!”
Am aruncat telefonul pe covor, am întors-o pe Anemona cu fața la mine și i-am desfăcut sutienul și, cu fiecare sărut pe care i-l dădeam, cu fiecare atingere și cu fiecare mângâiere, mă cufundam și mai mult în fericire.
P.S:- ”Ceva cu Ramona”, nu mai știu exact. Eu eram cu Anemona în momentul ăla, restul nu conta.

P.P.S.
−Să mori tu că mă lași așa! Vai, ești total insuportabil! îmi spune ea nervoasă.
−Îmi pare rău, ce pot să zic, îi răspund eu râzând.
−Nu vreau să mai vorbesc cu tine niciodată!! Jur că mă scoți din sărite!
−Da, știu. Asta până o să-ți povestesc ce s-a întâmplat în continuare. Dar nu o voi face tot în mașină, e un lucru prea frumos ca să ți-l spun într-o mașină.
−Sinceră să fiu, abia aștept să aud scena asta. Îmi place să te ascult, îmi spune ea liniștindu-se.
−Și mie îmi place să-ți vorbesc. Doar tu mă auzi cu adevărat.
Dintr-o dată, i s-a înseninat privirea. Știa că am dreptate. Și-a așezat mâna peste mâna mea și a început să mă mângâie ușor cu vârfurile degetelor. Mi-a zâmbit.