Adoptata capitolul12

Capitolul 12
Izabella

Curtea liceului e mai plină azi. Voci se aud peste tot. Încă îmi e greu să mă acomodez cu atâtea persoane lângă mine. Fac pași repezi spre ușile liceului. În timp ce urc scările imense dau de Marco. Vine lângă mine zâmbitor. Cum reusește să fie atât de vesel în fiecare dimineață?

- Stii, luni nu face parte din weekend. Trebuie sa mergi la scoala.

- De fapt, nu trebuie. Pot lipsi când vreau eu.

Marco pufăie și își dă ochii peste cap.

- Norocoasă.

Mormăie el, iar eu chicotesc. Plecăm în clasă. Îmi las ghiozdanul pe scaunul meu și mă duc la banca lui Marco. Tot drumul până aici m-am gândit dacă să îl întreb sau nu.

- Marco?

Îmi iau inima în dinți și deschid conversația. El se uită la mine curios. E doar o întrebare. Iar el e un adolescent de vârsta mea. Cu siguranță va știi să îmi răspundă.

- Tu știi cum e să fii îndrăgostit?

Rostesc totul mult prea repede. El își ridică sprâncele surprins. Stau tăcută până decide să îmi răspundă.

- Cred. Am fost de câteva ori.

Vorberște cu nesiguranță. Sper că nu l-am speriat cu întrebarea mea. Poate a nepotrivită. Îl cunosc de câteva zile. Probabil că l-am făcut să se simtă inconfortabil.

- Scuze că întreb. Doar că eu nu am fost. Și vreau să știu cum se simte.

- Umm...păi nu știu cum să explic. Atunci când simți îți dai seama. E un sentiment puternic. Nu îl poți confunda.

- Nu mă prea ajută asta.

- Nu sunt bun în relații. Poate ar trebui să discuți cu altcineva.

- L-am întrebat pe Luke, dar de la el nu am înțeles nimic.

- Tu cu Luke sunteți destul de apropiați.

- Am fost. De când a venit Amanda nu prea mai petrec timp împreună.

- Cine e Amanda?

- Iubita lui. În curând se vor căsătorii.

- Să înțeleg că Amanda nu e cea mai mișto persoană.

- E enervantă de cele mai multe ori. Se tot bagă în viața mea și încearcă să o schimbe.

- Cred că și pe m-ar enerva dacă cineva mi-ar face așa.

- Nici n-ai idee. Oftez.

- Luke e tatăl tău adoptiv, nu? Dau din cap aprobator. Se gândește puţin înainte să-mi răspundă.

- Ce s-a întâmplat cu părinții tăi?

Inspir adânc pentru câteva secunde. Nu mă așteptam să mă întrebe asta. Nu am de gând să îi răspund. De aș vrea să îi povestesc unui necunoscut despre viața mea? Mai ales când e vorba de familia mea. Numai gândul la ei îmi provoacă frică, dar în același timp și scârbă.

-Nu vrei să vorbești despre asta, nu-i așa? Întreabă când observă că nu îi răspund.

- Ei nu m-au iubit niciodată. La prima ocazie m-au lăsat. Zâmbesc forțat. Nu vreau să mă vadă afectată de asta deși sunt.

- Îmi pare rău. Vezi partea bună, acum ai o nouă familie care te iubește.

Luke mă iubește. El e singura mea familie. Dar simt că, pentru el, e mai importantă Amanda decât eu. E normal, e îndrăgostit de ea. Voi fi uitată de el, și poate chiar părăsită. Nu îmi place să mă atașez de persoane, dar nu mai pot înapoi acum. Luke e singura persoană pe care am lăsat-o să în inima mea.

Nu îi mai răspund lui Marco și plecăm în clasă. Mă pun în locul meu, lângă fata emo. Ea se întoarce cu privirea spre mine.

- Izabella, nu?

- Da, așa ma numesc.

- Tu ești fiica lui Luke?

Dau din cap semn că da. Mă gândesc că și ea a avut o legătură cu el. Cine ști? Poate și cu mama ei s-a culcat.

- Ştii dacă are o iubită ceva?

Iubită? De ce m-ar întreba așa ceva?

- De ce întrebi?

- Mi se pare drăguț. Câți ani are?

- Are douăzeci și cinci dar-

Nu mă lasă să continui că mă întrerupe.

- Doar atât? Ce zici, ar avea ochii pentru mine?

Ochii pentru ea? Sunt sigură că are ochii numai pentru el. De ce îi vrea ochii?

- Ce?

- Crezi că m-ar place?

Să o placă? Nici măcar nu o cunoaște. Oare ea îl place pe el în secret?

- Să te placă pe tine?

- Da, prostuto! Crezi că am sanse cu el?

Deloc! Lucy e drăguță, dar cu siguranță nu genul lui Luke. Nu știu care e genul lui, dar e cu Amanda. Presupun că fetele ca ea sunt genul lui. Plus că nu mi-aș dori ca colega mea de bancă să aibă o relație cu el. Ar fi ciudat.

- Are iubita. Îi spun.

- Și crezi că o pot întrece?

Mă abțin să nu mă strâmb. Ăsta e un alt nu.

- Vrea să se căsătorească cu ea.

- Păcat. Era o bucățică bună.

Îşi ia privirea de pe mine, fiind atentă la altceva. Ea voia să fie împreună cu Luke? Oare era îndrăgostită de el? Acum e rănită?

Profa apare in clasă. Preda ceva ce nu ma intereseaza. Nu ma pot gândi la fata de lângă mine care are inima frântă. Si cumva ma simt vinovata. Eu i-am distrus inimă. Poate ca Luke chiar o plăcea.

Nu, nu ar place-o. Dar totuși pot să o mint. Ba nu, nu pot minți. Nu e bine să minți. Trebuia doar să tac. Mă simt atât de prost acum.

•••

Sunt în mașină cu Luke. Încă nu îmi pot scoate din cap vinovăția pe care o simt. Tot ce îmi vine în minte e că am rănit o fată, chiar dacă nu era vorba de mine. Nu vreau să fiu motivul pentru care ea să fie tristă.

- La ce te gândești, iubito?

Vocea lui mă face să tresar. Privirile ni se intersectează, iar o senzație ciudată îmi roade stomacul. Mă uit în altă parte.

- La nimic important. Răspund sec.

- De obicei când spui că nu e important de fapt e.

- Mă simt vinovata.

Decid să spun adevărul. Are dreptul să știe că o fată îl place. Eu aș vrea să știu dacă cineva m-ar plăcea.

- Pentru ce?

- Cred că am rănit inima unei fete.

- Cum ai reușit?

Nu pare dezamăgit de mine. Mereu îmi spunea că trebuie să fiu drăguță cu cei din jur. Iar acum nu am fost.

- Știu că nu e treaba mea să vorbesc în numele tău, dar o fată de la mine din clasă m-a întrebat dacă o placi și am zis nu. Mi se părea un răspuns evident din moment ce ești cu Amanda. Însă ea are acum inima frântă.

- De asta te simți vinovată? Ca i-ai spus unei fete că nu o plac?

Un chicot îi scapă. Cum poate să râdă? S-a întâmplat ceva rău! Sunt o persoană rea. El nu se simte prost pentru fata aceea?

- Da! Era îndrăgostită! Și acum e tristă pentru că știe că tu nu o faci.

Acum rade in timp ce eu mai am puţin si plâng.

- De ce te complici atât de mult? Mai bine ai lăsa iubirea pentru altă dată.

- Ce tot spui acolo? Tocmai ți-am zis că cineva are inima frântă din cauza mea!

- Nu e vina ta, iubito.

- E vina mea! Nu încerca să ma faci sa cred ca nu e. Poate fata aia acum sta si plânge intr-un colţ, fiind trista.

Începe să râdă din nou în timp ce parchează mașina. Ochii mă înțeapă, iar lacrimile amenință să vină. Își bate joc de mine. Nu îmi place că râde de mine. Nu mă ajută deloc asta.

- De ce plângi?

Încetează să mai râdă. Refuz să mă uit la el.

- Tu de ce râzi de mine? Ți se pare amuzant?

Mă ridică de pe locul meu și mă pune în poala lui. Degetele lui se plimbă pe fața mea și îmi dă câteva fire de păr la o parte.

- Nu rad de tine, iubito. Râd pentru că spui numai bazaconii. Fata aia de care spui tu nu era îndrăgostită de mine. Nici nu mă cunoaște. Nu așa funcționează iubirea.

- Atunci de ce m-a mai întrebat dacă ești interesat de ea?

Îmi șterg lacrimile cu podul palmei și îndrăznesc să îl privesc în ochii. Culoarea lor senină de albastru mă liniștesc de fiecare dată.

- Adolescentele sunt complicate. Oricum, nici dacă nu aș fi avut-o pe Amanda nu s-ar schimba ceva. Fetele de liceu nu mai sunt de mult pentru mine.

Asta mă într-un fel ciudat. Și eu sunt o adolescentă. Consideră că sunt îndeajuns pentru el?

- Deci ea nu te iubește?

- Nu. Cred că a și uitat de conversația pe care ați avut-o.

- Da, cred că ai dreptate.

- Lasă preocupările de genul acesta. Încă ești prea mică pentru iubire.
Îmi mângâie fața. Când voi fi destul de pare pentru a înțelege lucrurile de genul ăsta?