Adoptata capitolul11

Capitolul 11
Luke:

Luni. Din nou. Weekendul a trecut foarte repede. Aș vrea să mai dorm câteva ore, bucurându-mă de faptul că azi nu trebuie să merg la serviciu. Dar Amanda mă tot roagă să mă trezesc. Mormăi și mă întorc pe cealaltă parte a patului, în speranța că mă va lăsa în pace. Însă, nu îmi reușește.

-Ce vrei, Amanda?

- Iubitule, azi ne ocupăm de nunta noastră. Hai, trebuie sa vedem pe cine invităm, unde facem nunta, invitatiile. Sunt atât de multe de făcut si totul trebuie să fie gata in mai puţin de 2 luni.

Îmi deschid ochii și o privesc. Zâmbește. Nu știu cum să reacționez la ideea de a ne căsătorii în două luni. Mi se pare că e mult prea devreme. Însă nu o pot dezamăgii și să îi spun asta.

- Ai decis până la urmă când va fi nunta?

- Nu chiar. Dar, dacă pregătirile merg cum trebuie, peste două luni e bine.

O aprob, deși habar n-am despre ce vorbește. Pregătirile pot lua mai mult de două luni? Mă așteptam să dureze o săptămână cel mult. Dar presupun că Amanda vrea o nuntă perfectă. Și vreau să îi fac pe plac.

- Cât e ceasul?

Amanda se uită pentru câteva secunde pe ecranul telefonului ei, apoi își ridică privirea spre mine.

- Opt fix.

Izabella trebuia să fie la școala acum. Pun pariu că încă doarme. Niciodată nu se trezește la alermele de pe telefon. Mă ridic repede din pat, îmbrăcând o pereche de pantaloni la nimereală. Plec spre camera ei. Cum am spus, încă doarme.

E pe jumătate dezvelită, iar părul îi stă în toate părțile. Pijamalele ei cu pisici i s-au ridicat de pe abdomenul său. Îi aranjezez hainele mai bine. E atât de liniștită când doarme. În ultimele zile doar ne-am certat. Într-un fel știam că perioada asta va fi așa. A fost un copil foarte cuminte. De aceea nici acum, în adolescență, nu îmi face probleme. Micile ei izbucniri sunt doar puțin enervante.

Îi privesc fața, iar ochii mi se opresc pe buzele ei. Care sunt șansele ca Izabella să nu știe cu adevărat ce înseamnă un sărut? Nu am vorbit niciodată cu ea asemenea intimități. M-am gândit că știe destule de la părinții săi. Dar avea doar unsprezece ani. Ce poate un copil să înțeleagă?

Totuși, eu știu foarte bine ce înseamnă un sărut. Ar fi trebuit să îi explic de ce nu e bine să o facem. Am fost prea șocat ca să îmi găsesc cuvintele. Și eram și curios. Într-un fel bizar, m-am întrebat cum m-aș simți dacă aș săruta-o. Niciodată nu mi-au trecut seamenea gânduri. Niciodată până acum două zile. Și a fost atât de plăcut să am buzele sale peste ale mele. Nici nu știa ce să facă, dar îmi luase mințile. Apoi am început să o evit. Mă simt murdar pentru ceea ce am făcut. Are șaisprezece ani. E fiica mea.

Îmi iau privirea de pe ea. Nimeni nu m-a făcut să simt asemenea lucruri. Nu la intensitatea aceea. Trebuie să mă controlez naibii! Izabella e fata pe care am crescut-o. Am hrănit-o cu mâna mea. Am învățat-o să meargă. Am dus-o în locuri de joacă. Am avut grijă de ea ca de copilul meu. Nu pot strica legătura pe care o avem.

- Izabella, trezirea!

O zgâlțâi puțin. E deja cu o oră înterziere. Însă, a zis că vrea să meargă la liceu. Toată drama cu băiatul ăla nesuferit nu a descurajat-o. Sunt mândru de ea că ține piept acestor momente. Să văd cum devine mai puternică e cea mai mare realizare a mea. Doar pentru asta nu am scos-o de la școală. Îmi e teamă pentru ce i se poate întâmpla acolo. Băiețașul ăla ar face bine să nu se mai atingă de ea. Probabil chiar m-am culcat cu mă-sa. Femeile mai în vârstă decât mine nu mă intimează. Dar nu aveam de unde să știu dacă una dintre ele are un fiu idiot. Îl știu, totuși, pe tatăl său. Am fost colegi la facultate. E proaspăt căsătorit după un divorț urât. E foarte drastic cu fiul său, iar lui Josh îi e frică de el.

Mă opresc din a mă gândi la incidentele de acum ceva zile când Iza deschide ochii încet. Clipește de câteva ori, obișnuindu-se cu lumina soarelui. Mă privește printre gene și îmi zâmbește leneș.

- Bună, Luke!

- Ai întârziat deja la școală. Mai vrei să te duci?

Pare să se gândească puțin, apoi dă negativ din cap. Își ridică mâinile, întizându-se ca un pui de pisică. Îi dau firele de păr la o parte de pe ochii săi verzi. Mereu culoarea lor mă duce cu gândul la viață. La tot ce e mai frumos și bogat.

- Bine. Și așa am nevoie de cineva să mă ajute cu pregătirile.

- Așa de dimineață?

- Nu știu. Amanda are totul planificat. Te mai las să dormi până atunci.

Izabella se face mai comodă în pat, și își închide ochii. Plec din cameră. Până Izabella se trezește ar trebui să pregătesc ceva de mâncare. Eu nu obișnuiesc să mâncânc dimineața. Dar Izabella e nevoită să aibă cele trei mese pe zi. De vreo patru ani are același program de masă pe care mă strădui să o fac să îl respecte. Totuși, toată munca mea aproape a dat roade. Doar câteva kilograme în puls și va avea greutatea normală pentru vârsta sa.

- Ce face Iza? Stă acasă azi?

- Da. Nu are rost să o duc acum.

- În regulă. Și așa avem nevoie de ajutor. Tu poți sta acasă cu ea și să faceți invitațiile. Deja am făcut eu modelul. Doar le printați și le puneți în plicuri. Câte persoane vrei să înviți din familia ta?

Nu aș vrea să îmi invit toată familia la nuntă. Nunțile rudelor mele mereu au fost exagerat de elegante și pline de invitați. Cam așa merge trandiția la noi. Dar eu nu am o relație prea bună cu ei. Ei nu știu asta, dar mereu mi-am urât rudele. Pentru ei mereu am fost idealul, dar pentru mulțumirea lor mi-am sacrificat multe. I-aș putea invita pe părinții, fratele și mătușa mea. Cu ei am avut o relație mai strânsă. De restul nu știu ce să zic.

- Câteva. Patru sau cinci persoane.

- Ok. Cam putini dar nu conteaza. Eu o sa-mi invit sora si fratele, parintii, matusile si unchii, bunicii, verisorii si verişoarele. Desigur că imi voi invita si prietenele.

- Văd că ai o listă plină. Surâd.

- Meh, nu ma zgarcesc cu invitatiile.

Îmi zâmbește scurt și pleacă din bucătărie. Scot oule prăjite din tagaie și le pun în farfurie. Imediat apare și Izabella cu o față somnoroasă. Nu a mai reușit să adoarmă înapoi. Îmi șoptește un bună, apoi se pune la masă. Îi pun farfuria în față.

- La ce ai nevoie de ajutor?

- Invitații din câte am înțeles.

- Nu am mai făcut invitații până acum. Nici nu știu pentru ce trebuiesc.

- E un fel mai elegant să inviți pe cineva. Nu sunt greu de făcut.

Mormăie un "am înțeles" și mănâncă în liniște. Îmi fac și eu o cafea pentru a prinde mai multă energie. Când Iza termină de mâncat, rămân singur în bucătărie. Îmi termin cafeaua din trei înghițituri. Las cana în chiuvetă și ies din bucătărie. În drum spre camera mea o aud pe Izabella strigându-mă.

- Luke!

- Da?

Vocea ei se aude din baie. Mă apropii de ușa, dar nu o deschid.

- Îmi poți aduce niște haine?

- Imediat!

Mă duc în camera ei. Oricât de mult încerc să țin încăperea asta curată cu Izabella e imposibil. Dressingul ei e dezastru total. Nici nu înțeleg cum își alege ea hainele de aici. Apuc o pereche de blugi și o bluză. Mă duc în baie. Când intru o văd în fața oglinzii. Mi se pare ciudat că o găsesc așa din ce în ce mai des. Pur și simplu stă nemișcată și se uită la reflexia ei. Dar nu voi deschide subiectul acesta până ea nu este pregătită.

Îmi observă prezența și se întoarce spre mine. Îi intind hainele, iar ea le apucă.

- Merci.

Înainte să pot face un pas spre ușă ea își lasă prosopul să cadă. Ar trebui să plec. Dar nu mă pot mișca. Ochii mei sunt numai pe corpul ei și nu înțeleg ce e în neregulă cu mine. E greșit să mă uit la ea în felul acesta. Are numai șaisprezece ani. Nu ar trebui să îmi provoace niciun sentiment corpul său.

- S-a întâmplat ceva?

Întreabă din senin, iar eu mă grăbesc să neg. Își lasă hainele pe dulapul de lângă ea și se aproprie de mine. Mă sperie aproprierea dintre noi și mă trezesc dând un pas înapoi. Dar ea face unul înainte.

Nu sesizez cât de aproape suntem unul ce celălalt până în momentul când îi simt respirația Izabellei pe pielea mea. Vreau să mă retrag, dar nu apuc să fac un pas că ea își lipește scurt buzele de ale mele. Rămân surprins de gestul, deși a fost doar un pupic de câteva secunde. Nu mă așteptam să facă asta.

- De ce ai făcut asta?

Abia îmi găsesc cuvintele. E deja a treia oară când se întâmplă. Nu e normal! Nu mă pot săruta cu fiica mea!

- Te uitai la buzele mele. Am crezut că asta vrei.

Își lasă privirea în jos și se îndepărtează de mine.

- Nu asta vreau. Izabella, asta nu se mai poate întâmpla. E greșit.

- Scuze.

Șoptește ea. Oftez. Ies din baie. Sper că acest moment să fie ultimul. Am nevoie să îmi revin. -Izabella e fiica mea. Fata pe care am crescut-o de când era un copil. Nu pot fi atras de ea. În niciun fel.

Amanda iese din dormitorul nostru fix când trec pe lângă ușă. Îmi zâmbește și mă sărută. Mă concentrez pe buzele sale pentru a uita de toate gândurile cu Izabella.

- Trebuie să plec urgent. Am multe pe cap, iubitule.

Se desparte de mine și își încalță pantofii cu toc.

- Apucă-te de invitații. Să faci mai multe în caz de orice.

Dau din cap și îi fac cu mâna. Pleacă imediat. Când mă întorc dau de Izabella. E la marginea scărilor. Știu sigur că nu o pot ignora. Sunt obișnuit să îmi ignor problemele. Dar pe ea nu o pot ignora. Mă duc spre ea.

- Ai auzit-o. Trebuie să ne apucăm de invitații.

- Se fac greu?

- Nu chiar. Doar ai grijă să nu le șifonezi.

- Voi încerca.

Plecăm în camera mea. Nu îmi place să o aduc aici. Aici e singurul loc unde pot avea intimitea mea. Împart totul cu ea. Doar camera asta e total a mea. De fapt, era. Acum o împart cu Amanda. Trebuie să îmi găsesc un alt loc pentru lucrurile mele personale.

Iza se așează pe scaunul cu rotile al biroului. Se învârte de două ori, apoi se agață de birou. Apuc un plic în mână și încearcă să îl deschidă. Trage prea tare de hârtie și ajunge să se rupă într-un colț. Se uită speriată la plic, apoi la mine. Surâd.

- E în regulă, iubito. Și așa sunt vreo o sută de plicuri. Totuși, fi mai atentă.

Dă din cap și apucă altul. De data îl deschide cu mai multă grijă. Reușește să deschidă plicul și bagă prima invitație în el. Ia un sticker și îl lipește pe capetele picului, închizându-l. Îmi arată mândră reușita ei.

- Bravo! Dacă tot te pricepi atât de bine, le vei face și pe următoarele. Eu voi mai printa câteva exemplare.

Își vede de treabă. Între noi se lasă liniște. Numai sunetul imprimatei și a hârtiei se aude. Mai trag cu ochiul spre ea din când în când. E foarte concentrată.

- Cum mai merge la liceu?

Deschid un subiect pentru a alunga liniștea. Ea nu își ia privirea de pe plicuri.

- E bine.

Răspunsul ei e sec. Automat. Sper să fie chiar bine. Nu m-ar mira dacă mi-ar ascunde ceva. Mereu a fost sinceră cu mine. Îmi displace că începe să mă mintă.

- Băiatul ăla te mai deranjează?

- Nu, pastreza distanţa.

- În regulă atunci.

Iar se lasă liniștea. Dar doar pentru câteva secunde. Izabella e cea care pornește conversația.

- De ce vrei să te căsătorești cu Amanda?

- Pentru că o iubesc.

- Ai spus că mă iubești doar pe mine.

Mă blochez. Am spus asta. Însă nu voiam să o ia atât de în serios. Pe ea o voi iubi mereu. Dar nu pot să o iubesc doar pe ea.

- Vă iubesc pe amândouă.

- Pe cine iubești mai mult?

- Contează asta?

- Da!

Mă întoarc spre ea. Lasă plicul din mână.

- Pe amândouă vă iubesc la fel de mult.

- Nu e adevărat!

Vorbește cu siguranță în glas. De parcă e sigură că o mint. O iubesc pe Amanda și o iubesc pe Izabella. Doar că în feluri diferite.

- De ce crezi tu asta?

- Spui asta doar ca sa nu fiu tristă. Daca ma iubeai te casatoreai si cu mine.

Aproape îmi vine să râd. Doamne! M-am bazat prea mult pe părinții ei că au învățat-o elemtarul. Nu se poate să nu știe ce înseamnă căsătoria! Nu a fost niciodată curiasă să caute pe net?

- Căsătoria nu se aplică la oricine. Tu ești fiica mea. Amanda e iubita mea.

- Deci căsătoria nu înseamnă că accepți să îți petreci toată viața cu cineva?

Vreau să neg, dar mă opresc. Asta înseamnă de fapt. Că accept să fiu cu Amanda pentru tot restul vieții. Mă sperii de gândul acesta. Tot restul vieții e un timp foarte lung. Aș putea să fiu cu ea atât timp sau doar mă grăbesc cu toată treaba asta fără să gândesc?

- Ba da.

- Și vrei să o ai pe Amanda cu tine mereu, dar nu pe mine?

- Nu gândi așa, Iza. Tu ești fiica mea. Formăm deja o familie.

- Nu înțeleg. Câte tipuri de familii există?

- Una. Gândește-te la părinții tăi. Ei doi sunt o familie pentru că s-au căsătorit. Apoi te-au avut pe tine și familia s-a extins. Ei doi s-au îndrăgostit unul de altul și au ales să fie împreună. Pe tine ar fi trebuit să fie obligați să te aibe în grijă odată ce au decis să te nască.

Îmi dau seama că familia ei nu ar fi cel mai bun exemplu. Dar mă gândesc că așa ar înțelege.

- Dar tu nu ești tatăl meu cu adevărat. Cum de sunt fiica ta?

- Nu ești singura care s-a născut în familia nepotrivită. Așa că poți adopta copii altor persoane. Nu ai sângele meu, dar legal ești fiica mea.

- Și de ce alegi să te căsătoreși cu Amanda și nu să o adopți și pe ea?

Îmi dau ochii peste cap, amuzat. De unde îi tot vin întrebările astea?

- M-am îndrăgostit de Amanda.

- Îndrăgostit? Credeam că asta se întâmplă doar în povești.

- Nu. Se întămplă și în viața reală. Și tu vei fi îndrăgostită la un moment dat.

- Eu?

- Desigur! Toată lumea va fi indragostita la un moment dat.