-Eu..Fiul meu e mort!răsuflă Kenny,înștințându-mă de tragedie cu o voce care se voia stăpână pe situație,dar și care voia a cere milă.Și nu știu cine a făcut asta!
-Așa că îmi bănuie mie băiatul!urlă tatăl lui Rayden puternic,lovind masa cu pumnul.
-Pentru că el nu mai era în oraș după ce am aflat că băiatul meu e mort!urlă Kenny.
Un chelner ce era în apropierea noastră a privit speriat,ceea ce i-au stanjenit pe amândoi.
-Băieți.. Băieți!Speriați lumea.Chiar nu putem să discutăm civilizat,fără țipete și amenințări?Ce Dumnezeu?! întreabă tata meticulos, gesticulând și preluând un chip plin de compasiune,însă eu știam că el se amuza copios și până și discursurile lui nu erau reale.
-Trebuie sa spui unde l-ai văzut ultima oară pe Rayden,ce ai discutat cu el și unde ți-a spus că se duce,Kayra!spune Kenny,privind tacticos fix în ochii mei.
-Eu..nu știu unde se afla el acum.mărturisesc,neștiind în ochii cui să privesc.
-Trebuie să știi!Trebuie să-ți fi spus ceva!
-Nu a spus nimic..
-Când l-ai văzut ultima oară?întreabă tatăl lui Rayden mai calm de data asta.
-Eu..cred că..nu îmi amintesc sigur.mint,pastrandu-mi fata neutră.
-Asta nu e de ajutor.spune Kenny enervat.
-Mi-aș dori să fiu de ajutor,dar-
-Dar ce?!Dar trebuie să îl acoperi,astfel încât să umble liber,chiar dacă mi-a omorât băiatul?
-Jur că te omor,Kendrick!
Uram să văd oameni certându-se.Însă,în momentul de față,cred că aveau și pentru ce..Pentru copiii lor.
-Eu mă duc în mașina,e gălăgie
aici.ne informează Lasko,apoi se ridică privind urat către cei doi.
Nina i-a pus mana tatălui său pe umăr,dar nu era loc de oprit aici.
-E de ajuns.spune tata calm,zâmbind.
Însă nimeni nu tăcea,ambii țipau punctul lor de vedere și își apărau proprii copiii...
-Am zis că e de ajuns!țipă tata,iar zâmbetul dispare brusc.
Tatăl lui Rayden tace,iar Kenny îi urmează exemplul.Ambele lor fiice nu spuneau nimic,doar priveau mirate către ceea ce se întâmplă.Nina era calmă,de parcă venise aici doar sa se distreze..
Apele se liniștesc cum pot ele mai bine, renunțând la a mai deranja liniștea restaurantului de cartier.Tata îmi face un semn scurt al capului,acompaniat de un micuț zâmbet,care îmi dă de știre că pot să spun spun ce știu,cum știu..
-Nu l-am mai văzut pe Rayden de pe la sfarsitul lui decembrie,cu câteva zile înaintea Crăciunului.Și când l-am văzut nu am schimbat prea multe vorbe,venise să vorbească cu șeful meu,Marco.
-Sigur,pe băiatul ăla nu l-am întrebat nimic!exclamă Kenny.
-Marco nu are nimic să-ți spună.Știi ceva? izbucnesc.E prostesc!Toată treabă asta e prostească!De ce îl acuzi pe el?De ce e el suspectat,macar?Tu ești cel care ațâță lumea,tu te crezi deasupra tuturor,nu el!Si nu ai nimic cu care l-ai putea măcar suspecta,nici măcar puțin!Rayden nu ar omorî un om,nu ar face asa avea,așa ceva lipsit de conștiință,fără un gram de milă.Înteleg că fiul tău a murit,o parte din tine a murit și îmi pare rău,căci știu cum e sa pierzi pe cineva la care ții,însă nu trebuie să cauți vinovați peste noapte!spun foarte repede,simțind cum mă aprind.
-Ce știi tu?scuipa Kenny,privindu-ma zâmbind în dezgust.Acel băiețaș e un nenorocit fara scrupule!El și amicul lui orfan vor plăti cu vârf și îndesat pentru asta,îți promit tie,și ție,și ție și tuturor!
Și,ridicandu-se de la masă în viteză,părăsește restaurantul mâhnit,fără a mai amenință.Fiica sa mă privește disprețuitor,că pe ceva dezgustător preț de câteva secunde.Ochii ei erau așa frumoși,hipnotizanți chiar..însă împroșcau venin prin pupile.
-La revedere, domnule Muzaffer!Unchiule Vex!
Și pleacă.Pleaca imediat după formalitățile de rigoare,trăgând după ea un miros purificant de parfum și cărându-și doliul care stătea să cadă.
Tatăl lui Rayden oftează lung,odihnandu-si capul în mâini și coatele pe masa.Nina îl privește suparata,fix,fără să spună nimic.
-Unde a plecat fratele meu?întreabă brusc Nina, încrucișându-și mâinile.
-Ce te face să crezi că știu?am zâmbit,în timp ce tata și tatăl lui Rayden ne priveau curioși.
-Ce mă face... râde ea ironic,intorcandu-si capul în altă parte.
Tata se ridică de la masă scoțând un râs scurt,după care așază pe masa câteva bancnote cu care-și plateste ceaiul.Îmi face semn cu capul să mă ridic,intinzandu-mi mana,dar nu aveam de gând să-l ating și pur și simplu m-am ridicat singură.Am ocolit multe mese până să ajung la ieșire,doar că sa-l las pe el in spate și să observ că rămăsese sa-i adreseze tatălui lui Rayden câteva vorbe.
Nu îmi vine să cred că Rayden e acuzat de crimă..E,pur și simplu,de necrezut!Nu mi-l pot imagina omorând o persoana.Sunt de acord că e un țicnit uneori și că nu se așteaptă la consecințe,dar ăsta e deja un fapt trecut de linia raționamentului.
-S-a spart gașca? întreabă Lasko cu ochii în telefon atunci când deschis portiera și intru în mașină.
Nu-i ofer un răspund,nici măcar nu-l bag în seamă.Eram atenta doar la ieșire,și între timp,la propriile mele gânduri,crezări,cuvinte..Încerc să îmi prind cuvintele urlate cu atâta siguranță,însă aproape o lună..Unde ești,Rayden?
*
-Uitați-o pe trădătoare!
Am trecut nonșalantă pe lângă Marco și pe lângă colegii mei,dându-mi ochii peste cap atunci când el m-a numit trădătoare.
-Bună,Lilith!zâmbesc stângaci atunci când intru în bucătărie,încercând să mă descotorosesc de salul pe care îl țineam pe cap.
-Aham!îngâna ea fără măcar a-mi oferi o privire.
-Haide,fii serioasa!răbufnesc.Și tu?
-Nu întrazni nici să vorbești, nerecunoscătoareo!îmi urla în urechi, gesticulând dramatic.Crezi că te-am ajutat să primești o slujba la un asemenea restaurant doar că sa abandonezi?
-Lilith,crezi că ai putea sa micșorezi tonul vocii?E puțin-
-Ai tot ce-ți trebuie aici,de ce trebuie sa pleci?întreabă puțin mai blândă,insa era la fel de iritata.
-Eu..nu..nu am acceptat.Stii,era puțin cam prea complex pentru mine.Nu m-aș fi descurcat.Și în plus,toate acele ore in fata unui computer..îh!
-Pai,felicitări,ai făcut alegerea corecta!zâmbește Lilith fericita.E mult mai palpitant aici,la noi...
Își apuca sortul din cuier și iese din vestiar,batandu-ma cald pe umăr.Nu mă pot abține să nu zâmbesc știind că ei mă vor aici,in preajma lor.E un sentiment bun,care mă încălzește total.
-Hei!mă salută Feya.Cum îți merge?întreabă zâmbind.
-Hei,destul de bine.Care-i treabă?rad usurel.
-Nimic,doar că ei toți șușotesc despre demisia ta.E adevărat?
-Nici o boaba.marturisesc.
-Super!
Rătăcesc prin bucătărie în căutarea propriului șorț, aruncând către ea un zâmbet stângaci,căci nu mai aveam nimic de adăugat.Imediat ce-l găsesc,undeva aruncat în dulapurile de ustensile,mi-l fixez pe corp și ies.Colegii mei erau împrăștiați,numai Marco lenevea pe unul din scaunele de la bar,plictisit,cu ochii în telefon.Doar e șeful,corect?
-Ai venit să-ți dai demisia,tradatoareo?întreabă în timp ce își aruncă ochii sictirit pe mine câteva secunde.
-Ce sa vezi,nu.Mai mă suporți ceva timp...
-Ce te-a împiedicat la job-ul ăla la birou,la căldurică,unde doar stai și nu te plimbi frenetică din usa-n ușa? întreabă cu un mic zâmbet obraznic pe chip.
-Tu!Mi-ai lipsi mult!rad tare,urcandu-ma cu burta pe tejghea in căutarea unui vin lăsat sub rafturi.
-Sau..nu erai destul de competentă?
-Oricare te face să dormi mai bine la noapte!spun plictisită,dând o gura de vin peste cap.
Marco mă privește sceptic.Îi zambesc,ș-apoi se ridică și,fără a-mi mai adresa vreun cuvințel,părăsește incinta restaurantului,cel mai probabil pe toată durata serii.
-A și plecat?mă întreabă Ron, venind din cealaltă parte a sălii.
-Da,răspund.
*
-Crezi că te descurci cu toate astea?o întreb pe Feya un pic reținută,fiind pregătită din clipa în clipa sa îmi dau jos geaca și să fac curat cu ea,cot la cot.
-Da,îți spun pentru a mia oară.Ne descurcam noi,însă tu trebuie sa dormi puțin.Arati că un zombie.rade ea, gesticulând.
-Vă mulțumesc mult,fetele!Ne vedem ..ă,la următorul eveniment!zâmbesc.
Îmi strâng geanta în mâini și părăsesc bucătăria,lăsând în urmă murmureli și câteva zâmbete.Îi fac cu mâna lui Ron și băieților care stăteau la bar și se odihneau puțin după noapte îngrozitoare și obositoare prin care trecusem cu toții.Holul dintre saloane era unul mare,greu de parcurs,însă frumos.Plin de oglinzi și tablouri și de asemenea,un covor roșu nelipsit.Uram să-l parcurg dimineață,când sunt moarta de somn și fără vlagă.Câteodata simt că amețesc până ajung sa ies din local.
Afară era frig.Dar aerul de ianuarie era bun pentru trezitul din serile de
lucru.Ma trezea de tot atunci când ieșeam afara:de gurile de alcool luate pe furiș in timp ce mă pierdeam pentru bunăstarea clienților,de oboseala amețitoare,de muzica ce îmi asurzea urechile,de tot.Dar ceea ce mă enerva era că nu mă trezea din gândurile mele veșnice.Acel aer era bun doar pentru lucru și mărunte care ar trece după un somn bun.Gandurile nu pleacă după un somn bun.Și nu,nu le pot găsi o rezolvare.Nu știu cum să uit mama de bătaie de la Lasko,nu știu cum să-l îndepartez pe tata,nu știu ce simte bunica,nu știu unde e Rayden,nu știu ce face Rayden și de ce e acuzat de un fapt atât de marsav. As vrea doar să-l întreb dacă e adevărat,dar l-aș rani,cred.Si nici macar nu pot să fac asta,pentru că nu știu unde e.De fapt,nu știu cum pot da de el.Nu am vorbit de aproape o lună cu el.Nu s-a obosit să-mi dea un telefon chiar daca ultima data când am vorbit cu el plângeam.Nu s-a obosit sa dea un telefon că sa mă întrebe cum m-am descurcat după,fără el,in lupta mea emoțională cu propriul tata.Nu s-a mai interesat de mine,de sentimentele mele,de nimic.De ce?
O mașină roșie că sângele se vedea din departare gonind cu viteză.Cu cat se apropia,cu atât eu îmi încetineam pasul.Reusisem doar sa mă îndepărtez de restaurant cam vreo 30 de metri și m-am oprit.Masina se apropia,se apropia și se tot apropia cu o viteza îngrozitoare.Era o imagine îngrozitoare.Viteza e,de fapt, îngrozitoare.Viteza cu care lucrurile se întâmplă.
-Bună dimineață!a rostit el în timp ce geamul bine lustruit cobora încetișor.
N-am răspuns,ci doar am ocolit mașină până la portiera din dreapta scaunului pasagerului.
-Ești obosită,așa-i?
Era evident că sunt obosita,însă lui îi place să vorbească în timp ce mă duce acasă.Îi devenise un obicei luatul meu la ora 5:45 de la muncă.În timp ce conducea,mă privea pe furiș și rămânea cu ochii ațintiți asupra mea,intrebati-ma lucruri micuțe,nesemnificative,doar că sa mă facă să vorbesc cu el.Era demn de mila,din partea mea.
-Daca te simți mai bine după ce dormi,ne putem duce la un nou interviu.Dar doar daca dormi atât cât vrei și îți dorești acest lu-
-Nu vreau un alt interviu.spun sec,privind în fața.Câștig foarte bine din ceea ce fac acum.
A început să-mi arunce avantajele unui joc la birou sau al oricărui job care nu implică ceea ce eu fac acum,însă nu eram nici pe departe impresionata.L-am lăsat să vorbeasca,și,când și-a dat seama că vorbește singur,a râs scurt și a tăcut.
Drumul a fost tensionat,nimeni nu mai spunea absolut nimic.Nu puteam sa spun că nu apreciez faptul că mă ia de la munca in fiecare dimineață,căci îmi place că nu mai merg atât drum,nu-mi place că el o face.Ii urăsc prezența.
Îmi zăresc blocul,iar tata oprește mașina brusc.Eu îmi strâng geanta în mâini și mă pregătesc să ies,dar:
-Mâine..sunt plecat din oraș,și-l iau pe Lasko cu mine.O să trimit pe cineva să-
-Nu e
nevoie.am replicat rapid.Sunt capabilă să merg singura acasa,de una singură.
Ies zambareata din mașină fără a-i mai adresa vreun cuvânt,urcând scările in graba.Mi-am salutat câțiva vecini in graba și mi-am luat facturile din cutia poștală.De la lumina,de la apa,notificări de la farmacie..numai chestii de care nu vreau sa aud.Nu zic că nu mă descurc bine cu banii,căci o fac,și chiar am și pensie de handicap a bunicii,dar totul e foarte costisitor.Facturile plătite lunar,mâncarea,pastilele bunicii și alte costuri mă mănâncă de vie..Dar rezist.Trebuie să o fac.
-În sfârșit... șoptesc.
Mi-am aruncat geanta și geaca pe jos,descaltandu-ma din mers.M-am aruncat pe canapea,râzând la gândul așteptării acestui moment.Sunt franta.Bunica sforăia de zor in camera in care amândouă dormim,iar asta m-am făcut să râd și mai tare.Uneori,să dorm lângă ea era chiar o provocare.Insa eram atât de obosita încât toate gândurile mele au dispărut brusc atunci când am închis ochii...
