Adoptata capitolul28

Capitolul 28

Mă foiesc enervat din cauza zgomotului ce se aude. Aș vrea să se oprească odată pentru a putea dormi din nou. Însă zgomotul nu se oprește deloc. Mormăi deranjat și apuc telefonul. Privirea îmi e în ceață și nu pot să văd cine e mă sună. Apăs pe butonul verde de pe ecran și aduc telefonul la ureche.

- Da...

- Iubitule, suntem în drum spre casă. Poți face tu cumpărăturile, te rog? Vocea Amandei se aude.

- Mda... Am sa le fac.

- Bine, te iubesc!

- Şi eu, pa!

Îi închid. Îmi arunc telefonul și mă ridic cu grijă din pat pentru nu a o trezi pe Izabella. Îmi caut niște haine si merg spre baie pentru a face un duș.

Imediat după mă duc în bucătărie. Am nevoie de cofeină pentru a îmi începe dimineața. Apăs pe butonul de făcut cafea de pe automat și aștept să îmi pregătească băutura. După ce e gata o iau cu grijă. Suflu în ea pentru a se răcii, dar nu pare să funcționeze. Aud niște pași. Izabella apare în fața mea cu părut ciufulit și cu o față somnoroasă. Își îndepărtează stângace părul ce îi stă în ochii.

- Bună dimineața! Îi urez.

- Bună!

- Ai dormit bine?

- Aha. Îmi răspunde mormăit.

Iau o gură din cafeaua puțin amară. Izabella se foiește prin bucătărie. O urmăresc cu privirea cum caută ceva prin dulapuri. Oftează și se întoarce cu fața spre mine, sprijinindu-se de blatul de lângă ea.

- Nu mai sunt cereale.

- Trebuie să fac cumpărături azi. Vrei sa vi cu mine?

Ea dă aprobator din cap.

- Vrei să-ţi fac o ciocolată caldă?

Mormăie un da fără să își ridice capul spre mine. Mai iau o gură din cafeaua mea, ce începe să se răcească, și iau un plic de ciocolată caldă. După câteva minute de liniște se aude un sunet scurt, semn că s-a făcut băutura. Îi pun cana în față, iar ea se uită puțin la aburul ce iese. Apucă cu ambele mâini cana și o duce la gură. Ia o înghițitură și se strâmbă.

- E prea fierbinte. Mi-am ars limba. Se văicărește ea.

- Trebuie să ai răbdare să se răcească puțin.

Se ridică de pe scaun și apare în dreptul meu. Își pune mâinile pe umerii mei și își apropie buzele de ale mele până când formam un sărut. Își între deschide gura și întru în gura ei, întâlnindu-i limba.

- Vezi, e arsa.

Îmi spune când dezlipim sărutul. Surâd. O prind de șolduri și o aud mai aproape de mine.

- Numai tu poți simți asta. Eu nu am simțit nimic.

- Eşti sigur? Ce ar fi sa mai incercam o dată?

Mi se pare ridicol, dar nu o refuz. A devenit un obicei să particip la micile ei joculețe. Nu știu dacă realizează că face asta, dar mereu pune o capcană la care cad. O sărut din nou.

- Ai simțit? Mă întreabă rânjind.

- Tot nu.

Își bate obrazul cu degetul gânditoare. Un mic zâmbet îi apare pe chip și se ridică pe vârfuri pentru mă săruta din nou.

- Nici acum?

-Nici acum. Îi confirm.

Iarăși mă săruta. Acest sărut dă din nou a fi un sărut scurt, însă o trag înapoi în sărut. O ridic de pe sol, iar ea își încolăcește picioare în jurul meu. Îi sprijin spatele pe perete și mă concentrez pe buzele ei. Cum s-a ajuns din nou la asta? De ce nu îi pot rezista? De ce o vreau așa mult? E atât de greşit. De ilegal. Vreau să opun rezistență, să ţin o anumită distanță față de ea. Însă e imposibil. Mereu ajungem în același stadiu. Despart sărutul din cauza gândurilor mele.

Nu e bine, nu e bine, nu e bine... Îmi tot repet un minte.

-De ce te-ai oprit? Mai vreau. O aud cum șoptește.

Îmi închid ochii. Mâinile ei se plimbă încet pe gâtul meu. Intră pe sub tricou și îmi răcorește pielea caldă. Aproape că îmi vine să renunț din nou la moralitățile mele și să o ating așa cum nu ar trebui să o fac. Dar nu pot concepe asta, nu din partea mea. Mă îndepărtez de ea. Ajunge cu picioarele de pământ, dar nu se mișcă din loc.

- Plecăm la cumpărături în treizeci de minute. Du-te și pregătește-te. Schimb subiectul.

Pare derutată, dar nu mai spune nimic. Probabil e obișnuită cu schimbările mele de comportament. Se întoarce și iese din bucătărie.

E dificil. Chiar e dificil să iau o decizie când vine vorba de ea. Nu vreau o sărut, dar totuși mă tentează. E greu să explic ceea ce simt. Mă dă peste cap toate emoțiile asta. Totul devine din ce în ce mai greu de manevrat și nu știu dacă mai pot face asta mult timp. În scurt timp apare din nou în bucătărie. Încearcă să-și prindă părul într-o coadă, dar nu îi reușește. Îi fac semn să vină la mine. Se așază de scaunul din fața mea. Îi iau elasticul din mână și îi prind părul lung și blond.

- Mulțumesc!

Drumul spre supermarket e unul tăcut. Și nu tăcut în felul liniștitor. Izabella nu vorbește cu mine. Nu pare a fi supărată. Dar cu siguranță ceva o deranjează. Cel mai probabil acel ceva sunt eu. Cât timp am fost la cumpărături abia mi-a adresat câteva cuvinte. E enervant când o văd așa. Se poartă ca și cum faptul că am respins-o o doare. Iar asta nu are sens!

- Azi vine mătușă mea la mine.

Spun pentru a sparge liniștea. Nu mai avem mult până să ajungem acasă. Iza mă privește câteva secunde, apoi revine cu privirea spre geam.

- Grozav! Încă cineva adăugat pe lista "oameni care nu mă suportă". Oftează.

- Nu spune asta. Sigur te va plăcea.

- Așa cum mă plac și părinții tăi? Șoptește.

- Mătușa mea e mult mai drăguță. Nu-ți face griji.

Suntem acasă. Parchez mașina și car toate cumpărăturile în casă. Izabella mă ajută să pun tot ce am cumpărat la locul lor. După ce ordonăm totul ne așezăm pe canapeaua din sufragerie. Deschid televizorul pentru un sunet de fundal, din moment ce noi nu vorbim. Schimb canal după canal doar pentru a părea interesat de ceva.

- Ai de gând să mă eviți așa tot timpul?

Mă uit spre ea. Sunt și iritat și ușurat că ea a pornit subiectul.

- Eu te evit pe tine? Tu ești cea care nu vrea să vorbească!

Își dă ochii peste cap și pufăie.

- Evident că nu vreau să vorbesc după ce tu m-ai refuzat fără vreun motiv.

- Dar am un motiv, Izabella! Ba chiar am mai multe. Ești fiica mea și nu e normal ceea ce se întâmplă între noi. Asta nu e o relație normală tată-fiică.

- Luke, eu nu sunt fiica ta! Tu nu ești tatăl meu! Nu avem nici o legătură de sânge. Tot ce ne lipește e o bucată de hârtie amărâtă!

Se răstește la mine. Mă încrunt. Cuvintele ei mă neliniștesc. Mă fac să mă gândesc la cele mai urâte scenarii prin care cearta noastră s-ar putea sfârșii. Și îmi e frică să aflu ce vrea să zică cu asta. Însă nu e cale de dat înapoi.

- Ce vrei sa insinuezi cu asta, Izabella?

Tace din gura. Când chiar am nevoie să scoată ceva pe gura nu o face! Îmi susține privirea furioasă. Mă privește de parcă eu sunt vinovatul problemei noastre. Când, de fapt, ea ne-a tras în asta.

- Chiar nu vezi cât de greșit e asta? Ai numai șaisprezece ani! Faptul că te ating mi-ar aduce probleme grave. Și e vorba numai de asta. Mă simt vinovat, Izabella. Vinovat că te ating și că te sărut când tu ești atât de naivă. Mă simt de parcă profit cumva de tine, deși tu ești cea care tot mă trage în asta. Nu putem face asta! Nu cred că înțelegi pe deplin situația asta, însă e datoria mea să închei asta. Chiar dacă ești adoptată, tot fiica mea te numești. Și în actele tale scrie clar că tu ești Izabella Blake, fiica lui Luke Blake! Deci da, Izabella, o amărâtă de foaie te face fiica mea!

Se uita puțin la mine. Dă să spună ceva, dar își închide gura rapid. Clipește de câteva ori. Trage aer în piept și sunt pregătit să îi ascult discursul ei, dar nu se întâmplă asta. Privirea ei se îmblânzește. Nu vrea să mă atace înapoi.

- Bine, voi păstra distanţa daca tu chiar vrei asta, tata. Se răsuceşte şi isi face drum spre camera ei.

Tata...

Nu are de gând să-și spună punctul ei de vedere? Nici nu ar avea ce punct de vedere să-și spună. Însă mă așteptam la ceva. Chiar dacă știu că tot ce am spus e corect, mă așteptam să aibă de spus contrariul. Cred că în sfârșit a înțeles cum stă treaba. Poate de acum va fi mai bine. Trebuie să fie mai bine. Nu îmi pot permite să o pierd pe Izabella. Dar nu pot face ca frica de a o pierde în vreun fel să pună stăpânire pe mine. Nu pot să o sărut doar pentru a rămâne lângă mine. Va rămâne lângă mine. Indiferent de o voi săruta sau nu.

Aud ușa de la intrare deschizându-se. Îmi întorc capul și o văd pe mătușa mea intrând în casă zâmbind. S-a schimbat de când nu am mai văzut-o. A renunțat la culorile stridente cu care își vopsea părul, rămânând cu o culoarea deschisă de șaten. Până și stilul vestimentar îi e schimbat. Au trecut cinci ani de când nu am văzut-o. Îmi pare rău că nu am menținut legătura cu ea. Din toate persoanele care îmi împart sângele, cu ea m-am înțeles cel mai bine. Mă zărește după ce aruncă o privire în interiorul casei. Imediat mă trezesc cu ea în brațele mele.

- A trecut atâta timp de când nu ne-am mai văzut! Începusem să cred că ai murit.

- Am fost ocupat în ultimul timp.

Îmi dă drumul și continuă să-mi zâmbească entuziasmată.

- Doamne, nu-mi vine sa cred că te vei căsătorii! Deşi mi se pare că aleasa ta e cam inganfata. Spune a doua propozitie mai in şoapta.

- Dă-i puțin timp. Nu trage concluzii primite din prima.

- Sper să mă înșel. Vreau să îmi placă de soția nepotului meu.

Chicotește. Lăsăm conversația în aer când restul apare în cameră. Ei par că s-au obișnuit cu Amanda. E de-a dreptul impresionat cum logodnica mea a reușit să le atragă atenția atât de repede. De obicei sunt foarte exigenți. Poate ea se ridică la așteptările lor. Sau doar sunt bucuroși că am găsit pe cineva cu care să îmi fac o familie. Nu cred că am prezentat mai mult de două fete părinților mei. Nu am avut timp de relații serioase în trecut.

Amanda vine spre mine și mă trage într-un sărut scurt. Îmi face cu ochiul în timp ce pleacă cu părinții mei în bucătărie. Rămân numai eu cu Matilda. O văd cum aruncă priviri fugare prin toată încăperea.

- Ah, uite-o! Strigă ea dintr-o dată.

Mă uit în spatele meu și o văd pe Izabella cum coboară scările nesigură. Se uită la mătușa mea, apoi la mine.

- Mi s-a spus că ai adoptat o fetiță. Ea trebuie să fie, nu?

Desigur că părinții mei nu și-au putut ține gura. Mă întreb ce au spus despre Izabella. Oricum, orice ar fi spus despre ea, nu pare să o afecteze pe Matilda. Pare încântată să o cunoască.

- Da. Ea e Izabella.

Când ajunge în dreptul nostru mătușa mea o îmbrățișează imediat. Iza își pune mâinile pe spatele ei ezitant.

- Tu imi pari simpatică. Sparge mătuşa Matilda tăcerea.

Izabella se cu un pas în spate. Nu e obișnuită cu oamenii ca Matilda. Se vede cât de confuză e de reacția ei.

- Eu sunt Matilda, mătușa lui Luke. Sper că ți-a spus câteva despre mine.

Iza dă din cap. De fapt, nu i-am spus nimic despre ea. Doar că va trebui să vină azi. Niciodată nu i-am vorbit despre familia sau viața mea de dinainte de ea. De fiecare când întreba îi ofeream răspunsuri seci. Probabil a fost puțin nedrept să o mă aștept ca ea să-mi spună totul despre viața ei când eu nu i-am spus nimic despre a mea. Dar a fost un copil. Nu ar fi înțeles oricum ceea ce i-aș fi zis.

- Ei bine, îmi pare bine de cunoștință, Izabella. Am o presimțire că noi două ne vom înțelege bine.