Adoptata capitolul36

Capitolul 36
Luke

Am ajuns de curând acasă. Toată ziua m-am gândit ce viitoare conversație pe care trebuie să o am cu Izabella. Sunt multe de spus. M-am tot gândit. Ceea ce facem noi nu e bine. Și știm că nu e bine. Și tot o facem. Fără nicio remușcare. Lucrurile dintre noi ajung mult prea departe. Și cu cât ne atingem mai mult, cu atât de adâncim mai tare. Nu mi-o mai pot scoate din cap.

Izabella e în pat. Îmbrăcată numai cu un tricou. Își ridică privirea spre mine, iar eu mă concentrez pe fața sa. Își dă părul peste ureche și îmi zâmbește ușor. Mă apropii.

- Știu, Luke. Am greșit. Nu trebuia să o iau pe Matilda să își vadă iubitul. Dar nu regret că am făcut-o. Îl iubește și e normal că vrea măcar să îl vadă.

Da. Am și uitat de asta. Aș fi certat-o dacă nu aș avea deja alte preocupări.

- Trebuia măcar să mă anunți. Dar nu despre asta voiam să vorbim.

- Atunci despre ce?

- Trebuie să vorbim despre noi. Toată chestia asta ajunge prea departe. Niciunul dintre noi nu pare că vrea să se oprească. Am spus că ne vom oprii, dar nu se va întâmpla. Nu așa de ușor.

Se încruntă. Nu înțelege. Din privirea ei îmi pot da seama. Știu că sunt schimbător. Nu aveam nicio problemă azi dimineață cu asta. Acum aduc în discuție din nou acest subiect.

- Ne vom oprii când simțim că e momentul.

- Și când va venit? Am să fiu sincer cu tine. Nu mă gândesc în a termina toată joaca asta. Sunt atras de tine, Izabella. Și, în loc să dispară acest sentiment, crește. De fiecare dată când te ating. E opusul a ceea ce vreau.

- Nu vreau să ne oprim. Îmi place când mă săruți. Și îți place și ție. De ce e atât de rău?

Mă simt depășit. Nu observă cât de greșit e asta? Am douăzeci și cinci de ani. Ea nu ar trebui să fie sărutată de bărbați de vârsta mea. Nu ar trebui să își dorească asta.

- Nu putem fi atrași unul de altul. Trebuie să ne oprim, Izabella.

- Nu trebuie dacă nu vrem. Ce contează că în societate nu e normal? E doar între noi doi. E ceea ce simțim.

- Ce simți? Atunci când te ating și sărut ce simți?

Nu răspunde imediat. Mă privește fără vreo expresie facială. Aștept nerăbdător să vorbească. Vreau să știu ce simte. Nu am vorbit despre ce simte ea. Nu s-a mai deschis în legătură cu asta. Iar eu nu vreau să o presez.

- Simt ceea ce simți și tu. Ți-am spus, am încredere în tine. Țin la tine. Ești singura persoană care îmi e alături.

Suntem numai noi doi. Iar asta e problema. Ne-am obișnuit unul cu altul. E singura persoană pe care o consider parte din familia mea. Singura persoană pe care nu vreau să o pierd vreodată. Nu aș suporta gândul acesta.

- Înțeleg. Dar nu putem continua așa mult timp.

Dă din cap și zâmbește slab.

- Știu.

Știe. Dar nu pare să conștientizeze asta. Precum nici eu nu o fac. Trebuie să ne oprim. Dar nu o facem. Tentația e prea mare.

Ies din camera ei, lăsând-o să doarmă. Mâine e Crăciunul. Toate pregătirile sunt gata și se vede că anul acesta nu am fost numai eu cu Izabella. Casa e mult mai decorată. Dar nu pot zice că sunt la fel de încântat ca în anii în care l-am petrecut de numai noi doi. Am urât sărbătorile din copilărie. Mereu erau drame atunci. Toți erau superficiali, interesați doar să se laude. Niciodată nu s-au simțit ca pe o bucurie aceste evenimente. Dar cu Izabella e altfel. Cu ea fiecare s-a simțit altfel orice sărbătoare.

Casa e decorată cu globulețe și tot felul de ghirlande. Bradul arată mai bine ca niciodată, dar mâncarea de Crăciun e destulă. Nu mi-am dat silința niciodată să fac un Crăciun așa. Îmi ajungea să am un brad și câteva luminițe. Îmi mai dădeam puțin silința când începusem să-mi petrec Crăciunul cu Izabella, dar ea părea fascinată și de nimicul pe care îl făceam. Ea nu avuse un Crăciun până să o cumpăr eu. Nici nu știa că există așa ceva.

Plec în dormitorul meu. Amanda e deja aici. E îmbrăcată doar în lenjerie intimă. Una chiar foarte sexy. Se întoarce spre mine, zâmbindu-mi. Ajunge în dreptul meu și mă sărută. Unul lent. O apuc de șolduri și o trag spre mine.

- Mi-a fost dor de tine, iubitule. Mi se pare că nu mai avem timp unul de celălalt.

Mormăie. În ultimul timp abia ne-am vorbit. Știu că îmi simte lipsa. Ea nu își petrece clipele de singurătate cu o altă persoană. Ea nu mă înșală cu o persoană de care îmi spune că nu trebuie să-și facă griji.

- E doar o chestiune de timp. După toată perioada asta vom avea liniște în sfârșit.

Mă aplec și îi sărut gâtul. Geme. Mâinile ei se duc pe spatele meu și trage de tricoul pe care îl port. Mă dezbrac și o împing încet, încât să cadă pe saltea. Nu am mai făcut sex cu Amanda de ceva timp. Am prea ocupat să o ating pe Izabella. Am sărutat-o mai mult pe ea decât pe propria mea soție.

Oare Amanda se simte neglijată? De când a venit aici nu i-am prea dat atenție. Mai ales de când au venit și părinții mei. Ne vom căsătorii în scurt timp și nici nu ne prea vorbim. I-am acordat mai multă atenție Izabellei. Mereu i-am oferit ei toată atenția. Și se pare că tot nu e de ajuns. Nu știu ce altceva să mai fac.

- Iubitule, ești bine? Pari cam absent.

Mă scoate din gânduri Amanda.

- Sunt bine.

- Acum ceva seri nu ai dormit cu mine. Ai dormit cu Izabella?

- Da, mai dorm cu ea câteodată. Uneori are coșmaruri și are nevoie de mine.

Mint. Dar nu absolut. Ăsta e un motivul pentru care dormeam cu ea de obicei. Acum îmi petrec nopțile cu ea pentru lucruri greșite. Pentru nevoile noastre carnale. Și pentru ca ea să nu se simtă neglijată. Nu vreau să creadă că o folosesc.

- Te-am vazut sarutandu-te cu ea. Spune fără sa se uite la mine. Rămân mut.

- Ai văzut ce?

Mă bâlbâi. S-a comportat normal în tot acest timp. Nu dădea de bănuit că ar știi ceva. De ce a spus asta tocmai acum?

- Nu v-ați sărutat în adevărul sens al cuvântului. Ea a încercat să o facă, dar ai îndepărtat-o. Nu te învinovățesc cu nimic. știu că nu puteai preveni asta. Nu o învinovățesc nici pe ea. Poate aș fi făcut-o dacă nu îi știam trecutul. Dar ea niciodată nu a simțit iubire părintească și nu are idee cum se simte. Știu că tu o iubești ca pe fiica ta, dar ești sigur că te iubește ca pe un tată?

Întrebarea ei mă pune pe gânduri. Nu știu ce simte ea. Niciodată nu am avut o relație tată-fiică cu ea. A fost mai mult prieteni. Ceva mai apropiați ca prietenii. Nu cred că există un termin care să definească ce suntem noi cu adevărat. I-am povestit Amandei despre trecutul Izabellei. Exceptând câteva părți. I-am spus doar că părinții acesteia voia să scape cu orice preț de ea. Nu i-am spus cum am ajuns la mine și nici nu a întrebat. Nu am de gând să îi spun că am luat-o ca sclavă sexuală. Ce ar spune asta despre mine?

- Nu-ti face griji. Am vorbit cu ea despre asta. A vrut doar să experimenteze. I-am explicat totul.

Născocesc ceva. Nu îmi place să o mint. Dar, până la urmă, nu e treaba ei ce se întâmplă cu Izabella. Cele două nu se înțeleg deloc bine. Nu știu cum ar trebui să locuiască amândouă în aceeași casă. Nu mi-am imaginat cum e să locuiesc cu Izabella și Amanda în aceeași casă singuri. Am mai stat câteva zile singuri, dar pe atunci era altfel.

- Mă bucur, iubitule. Dar mi-aș dori să nu se mai întâmple ceva de genul. Dacă e ceva, îi pot explica eu. Poate e mai bine să îi explice o femeie.

- Da, cred că ai dreptate.

Zic doar pentru a încheia conversația. Nu vreau să vorbească cu Izabella. Nu știu ce ar mai scoate ea pe gură. Nu am încredere în niciuna să nu spună ceva greșit. O sărut din nou, distrând-o de la subiect. Nu despre asta vreau să discut cu Amanda. Izabella e problema mea. Mereu a fost așa.