Adoptata capitolul 1

Capitolul 1
Izabella

Mă trezesc singură în pat. Locul unde a stat Luke acum e rece. Nu îmi place când se trezește înaintea mea. Mă întorc pe cealaltă parte a patului. Îmi e prea somn să mă ridic din pat, așa că mai lenevesc puțin. Mă învelesc mai bine și închid ochii.

- Haide Iza, trezește-te!

Îi aud vocea lui Luke și îmi iau un moment pentru a-mi da seama dacă visez sau nu. Când mă strigă a doua oară îmi dau seama că el e chiar la mine în cameră. Vreau să-mi petrec timp cu el, dar vreau, în același timp, să dorm.

- De ce? Mormăi eu.

- Trebuie sa fie un motiv anume?

Mă ridic cu greu din pat. Îl urmez pe Luke până în bucătărie. El îmi dă să mănânc lapte cu cereale. Mă bucur atât de mult că Luke are grijă de mine. De când l-am cunoscut nu mă mai simt singură. Sunt protejată și iubită lângă el. Niciodată nu m-am simțit bine lângă persoane. Îmi era teamă de ele. Însă Luke a reușit să înlăture acea teamă și să-mi arate că nu toată lumea îmi vrea răul.

- Eu trebuie să plec. Te descurci singură, nu?

- Nu-ți face griji! Voi fi bine.

- Pa, Iza!

Îi fac cu mâna. El pleacă și mă lasă singură din nou. Mă plictisesc atât de rău când el nu e acasă. Aș vrea să nu mai plece niciodată, dar el spune ca e nevoit să o faca. Încerc să găsesc ceva de făcut. Nici nu observ când se face doisprezece noaptea. Luke trebuia să fie acasă până acum. Încep să-mi fac griji. Îi apelez numărul, dar nimic. Poate are mai multă treabă în seara asta. Îl tot sun până mă plictisesc. Când se face mult prea târziu, mă mut de pe canapea și plec în camera mea. Somnul nu mă ia ușor din cauza neliniștii mele. Luke mereu mi-a răspuns la telefon. Acum de ce nu o face?

•••

Zgomotul din casă mă trezește brusc. Se pare că Luke a venit în sfărșit acasă. Mă ridic din pat repede pentru a-l întâmpina. Am o grămadă de întrebări în legătură cu seara trecută. Deși știu că nu îi place când pun prea multe întrebări, cred că îmi datorează câteva răspunsuri.

Toate gândurile îmi dispar atunci când văd o fată blondă, în lenjerie intimă, plimbăndu-se prin casă. E cumva vreaun hoț? Dacă da, nu știe să fie discretă.

- Ce cauți aici?

Încerc să par severă, dar glasul meu răgușit și cuvintele articulate mai mult în șoaptă dau de gol frica mea. Femeia pare că abia acum îmi observă prezența. Se încruntă când privirele noastre se intersectează.

- Întrebarea e ce cauţi tu aici?

Deschid gura pentru a spune ceva, dar ușa care se deschide îmi atrage atenția. Luke iese din camera lui tot la fel de ciufulit ca blonda, purtând doar o pereche de pantaloni. Ce se întâmplă aici?

- Iubitule, cine e asta?

Glasul subțiat al blondei răsună în toată casa. Luke pare că meditează situația. Nu după multe secunde, se apropie de fata străină, luând-o de talie.

- Izabella ea e Amanda, iubita mea. Amanda ea e Izabella, fiica mea adoptivă. Scuze că v-ați cunosc în acest fel.

Iubită? Nu l-am văzut împreună cu o fată niciodată. Nu a dat de înțeles că are vreo posibilă iubită și stau cu el de cinci ani. De ce a ținut ascuns de mine relația lui? Și de ce, într-un mod miraculos, această Amanda se află în casa mea?

- Ah, tu chiar ai o fiica adoptată, eu credeam că glumeai...

- De ce aș glumi cu asta?

- În fine, nu mai contează!

Femeia apucă un tricou de pe canapea, care cu siguranță e a lui Luke. Îl îmbracă repede. Tricoul nu e destul de lung încât să îi ascundă și coapsele, însă nu pare să o deranjeze faptul că încă e dezbrăcată.

- De ce nu porți haine? Mă trezesc vorbind.

- Iza, ce ar fi să te duci la tine în camera?

Mă încrunt. Luke tocmai m-a gonit ca să ramână cu blonda asta dezbrăcată? Cum a ajuns să fie dezbrăcată? A fost și mai dezbrăcată înainte? Ea a fost motivul pentru care el nu a venit acasă? Ce au făcut atâta timp?

- Isabella, de ce nu îl asculți pe tatăl tău?

Îmi întorc capul spre Amanda și mă chinui să nu râd. Cine a invitat-o pe ea în conversație? Și, mai important, cine a invitat-o în casă?

- E Izabella. Cu "z". O corectez.

- Isabella, Izabella, același lucru. Oricum, ce faci tu la ora asta aici? Nu ar trebui să ai școală sau ceva?

- Nu merg la școală. Răspund chiar dacă nu vreau sa vorbesc cu ea.

- Cum?

De ce continuă să vorbească cu mine?

- Nu am înscris-o la școala. Nu cred că poate face față. Intervine Luke.

- Eu cred că s-ar descurca de minune! Exclamă blonda.

Când va pleca din casa mea?

- Nu știu ce sa zic... Am trimis-o la psiholog doi ani pentru a-și rezolva problemele din trecut, nu a mers. Nu e pregătită să socializeze.

De ce Luke vorbește despre mine cu iubita lui? Știe că prefer ca trecutul meu să rămână trecut. Sper că nu i-a zis nimic acestei femei. Nu o privește pe ea viața mea. Și așa invadează prea mult din spațiul meu.

- Da, poate ai dreptate. Acum hai, îți pot pregăti ceva bun.

Îl ia de mână si pleacă în bucătărie. Nu știu de ce, dar dimineața mea a fost stricată de către iubita tatălui meu. O urăsc din simplu fapt ca sta cu el. E ciudat. Nu ar trebui să simt această ură dar o simt. Nici nu o cunosc. Și mai simt ceva ciudat, nu știu ce e. Știu doar că îmi vine să-i rup capul târfei alea.

Decid să las asta și mă duc în baie. Poate un duș o să mă facă să mă simt mai bine. Intru sub apa caldă, iar mușchii mi se relaxează. Îmi spăl corpul în grabă. În zece minute sunt gata. Apuc un prosop, și încerc să îmi usuc părul cu el. Las baltă ideea asta și mă duc la chiuvetă. Apuc periuța mea și îmi spăl dinții.

Oglinda începe să mă reflecte prin ea. Aburii nu mai sunt pentru a o acoperii. Îmi strâng buzele într-o linie dreaptă când mă văd complet. Sunt un dezastru. Palidă, slabă, urâtă. Îmi trec degetele peste cicatricea de abdomen. Bătăile pe care le-am primit în copilărie și-au pus amprenta pe corpul meu. Am rămas cu niște semne foarte urâte în urma lor. Sunt în zone ușor de ascuns sub haine. Dar asta nu le face inexistente.

Îmi închid ochii și mă înfășor într-un prosop. Îmi urăsc propria reflexie. Îmi urăsc și părul. Stă în toate direcțiile. Încerc să îl pieptăn, dar nu reușesc să fac mare lucru. Mă gândesc că poate ar trebui să mă tund. Nu m-am tuns niciodată. Oare cum mi-ar sta cu părul scurt? Îmi iau gândul de la asta și îmi iau hainele pe mine.

Azi ar fi trebuit să ies cu Luke. Mi-a promis că vinerea asta plecăm undeva. Însă acum pare ocupat cu Amanda. Nu vreau să-mi anulez planurile, totuși. Mă încalț cu niște adidași și sunt pregătită să ies din casă. Nu am ieșit niciodată afară fără să îi cer voie lui Luke. Dar nici el nu mi-a zis că are o iubită. Așa că suntem chit.

Mă plimb prin apropierea casei. Îmi e frică că o să mă pierd dacă merg mai departe. Nu cunosc locul acesta, deși stau aici de cinci ani. Mă uit prin jur. Îmi place cum arată lumea de afară. Mă plimb de două ore neîncetat. Când încep să amețesc, din cauza treseului scrut pe care l-am făcut de prea multe ori, mă hotărăsc să plec acasă. Oare Luke mi-a observat absența? Cred că da. Și dacă lipsesc zece minute de lângă el mă caută. Poate ar fi trebuit să-i spun unde plec.

Mă întorc în casă. Pe canapeaua de living se aflau Luke și Amanda. Se uitau la un film, fiind foarte aproape unul de celălat. Pare ca prezența femeii acesteia să o înlocuiască cu ușurință pe a mea. Gândul asta îmi provoacă un gust amar. Aș putea pur și simplu să plec în camera mea, dar un sentiment puternic și necunoscut mie mă face să mă îndrept spre cei doi. Mă duc în fața lui Luke, cu mâinile încruțișate.

- Bună! Mă bucur că nu mi-ai observat absența.

- Ce vrei sa spui? Întreabă indiferent în timp ce se întinde să mă mă dea la o parte din fața televizorului.

- Am fost să mă plimb.

Mă pun înapoi în fața lui si abia acum mă privește. Se încruntă puțin.

- Știi că nu ai voie să ieși singură. Data viitoare măcar să mă anunți.

Îmi dau ochii peste cap fix în fața lui și plec la mine în camera. Simt ceva în pieptul meu, nu-mi place, nu mai vreau să simt, doare.