Adoptata capitolul31

Capitolul 31
Sunt ca o stană de piatră. Timpul s-a oprit în loc. Nu aud nimic în afară de inima mea ce bate îngrozitor de tare. Nu! Asta nu e adevărat. În fața mea nu sunt părinții mei. Ei nu au ce căuta aici. Niciodată, dar absolut niciodată, nu mi-am închipuit că îi că îi voi revedea.

Când eram mică, mereu îi așteptam. Deși mi-qu făcut viața un coșmar, mintea mea nu îi putea percepe ca pe niște oameni răi. Credeam că șederea la Luke va fi una de scurtă durată. Până când ei se vor întoarce și mă vor duce acasă. Acel loc înfiorător îl numeam casă. Eram bătută, forțată să fac ceea ce nu vreau, închisă într-o cameră întunecată. Dar eu îi așteptam să se întoarcă. În momentul în care mi-am dat seama că nu se vor întoarce am fost pur și simplu devastată.

Acum sunt devastată pentru faptul că s-au întors. Au zis că își caută fiica. Fiica de care nu au putut avea grijă și au dat-o spre o viață mai bună, după spusele lor. M-au trimis să mor. M-au trimis să mă supun pentru tot restul vieții mele unui bărbat în schimbul unor bani. Nu le-a păsat nicio secundă de mine. De ce sunt aici?

Vreau să țip. Să fug. Să fac orice. Dar nu pot face nimic din ce îmi impun. Mă uit la mâinile mele și îmi dau seama că am început să tremur. Îmi e frică. Frică de ce se va întâmpla, frică de proprii mei părinți. Cum nu i-am putut recunoaște? Acum că mă uit la ei, sunt anumite trăsături care îmi amintesc de ei.

Am mai vorbit cu mama înainte câteva zile înainte. Era altfel. Era bună. Bună cu mine. După ce unsprezece ani de chin, s-a comportat drăguț cu mine. Dar fără să știe că sunt copilul ei. Au trecut atâția ani, dar durerea e tot acolo. Ai crede că m-am resemnat. Dar e atât de dificil. Sunt părinții mei. I-am iubit. Iar ei tot ce au făcut a fost să mă distrugă. Mă doare atât de tare pieptul.

Nu le mai pot găsi scuze. Până acum am tot făcut-o. Erau săraci. Nu puteau avea grijă de mine. De aceea m-a adoptat Luke. Dar nu sărăcia le-a făcut asta. Nu nevoia de a avea ceva pe masă. Astea nu sunt scuze. Puteau face atât de multe. Dacă chiar mă iubeau, nu m-ar fi dat cu asemenea intenții. Nu m-ar fi maltratat atâția ani.

- Scumpo, înțelegem că ești speriată. Dar, te rog, lasă-ne să îți explică-

- Nu! Izabella nu are ce vorbi cu voi. Nu existați pentru ea.

- Am venit să te salvăm, Iza. Îmi pare rău că a durat atât de mult. Dar de acum ești liberă. Nu trebuie să fii supusa acestui om. Doar vino cu noi.

Vorbește din nou. Să mă salveze. Cât de stupid. Ei sunt cei care m-au pus în pericol în primul rând. Ce credeau că vor rezolva după cinci ani? Puteam fi moartă.

- Nu i-am fost niciodată supusă. Luke nu m-a forțat niciodată să fac lucruri pe care nu mi le doream. Nu știu ce vreți de la mine, dar eu nu vreau să aflu. Ați murit demult pentru mine.

Mama dă un pas înapoi. Își lasă capul în jos și își pune palmele pe față. Tata o ia în brațe. Își ridică privirea. Pare dezamăgit. Nu știu dacă pe mine sau pe el. Probabil pe mine. E mult prea plin de sine pentru a fi dezamăgit pe el însuși.

- Am greșit, Izabella! Asta e ce vrei să auzi? Pentru că chiar am greșit. Am fost niște oamenii ruinați de la bun început. Ne-am gândit numai la noi. Dar și tu ești parte din noi. Și vrem să îndreptăm lucrurile.

Râd. Sau plâng. Sau amândouă. Aproape că mă destram pe podea. Nu știu de unde a venit discursul acesta. Dar sunt sigură că inventează. În unsprezece ani nu mi-a spus mai mult decât cuvinte jicnitoare. Nu mai poate fi credibil acum.

- Minți!

- Ne bucurăm să auzim că acum ești bine și fericită. Am crezut că ești moartă, Izabella. Bărbatul de lângă tine ți-a înscenat moartea. Când am aflat că încă trăiești, am simțit că e șansa noastră să te vedem. Dar nu numai noi am aflat de asta. Pentru asta suntem aici, de fapt.

Mă uit șocată. Nu știu ce mă uimește mai mult. Faptul că Luke mi-a înscenat moartea, că părinții mei m-au căutat sau că au un motiv principal pentru care sunt aici.

- Dacă ne-ai lăsa să îți vorbim doar pentru cinci minute...

- Nu am cinci minute pentru voi. Dacă e ceva important spuneți-mi acum. Apoi lăsați-mă.

- Sunt multe de spus, scumpo. E o situația serioasă.

Mă zgârie pe creier apelativul pe care îl tot folosește mama. Îmi pierd timp aici. Deja inima mi-a ajuns în bucăți. Urăsc să îmi dezgrop trecutul. Iar acum nu am de ales decât să o fac. Mi-a trebuit ani pentru a îmi reveni. Nu îi voi lăsa pe ei să strice asta în câteva minute.

- E vorba despre Adam. Te caută de săptămâni. Nici acum nu te-a uitat. E mult prea periculos să stai aici.

Adam. Înghit în sec și mă uit în jos. Nu, nu e aici. A plecat. Nu e aici. Nu poate să fie. Știe că sunt moartă de ani. Trebuie să fii uitat de mine. Nu poate fi acel Adam.

- Nu. Nu poate fi. Mințiți!

Mama dă negativ din cap. Se uită cu milă la mine.

- Mi-aș dori să o fac. Îmi pare atât de rău că l-am lăsat să te vadă. Nu mi-am imaginat că se va ajunge atât de departe.

Îngheț. Acum îmi e cu adevărat frică. Am ieșit de atâtea ori din casă fără ca cineva să știe de mine. Puteam fi pusă în pericol de una singură. Luke are dreptate. Nu pot ieși nicăieri fără el. E mult prea periculos pentru mine. Locuiesc în oraș cu prea multe persoane ce mi-au distrus viața.

- Cine e Adam?

Vocea lui Luke se aude. Știu că acum ar trebui să îi dau o explicație, dar nu mă simt în stare. Să vorbesc despre el mi se pare cea mai dificilă poveste. Nu e pentru că nu am încredere în Luke. Îl iubesc atât de mult încât mi-am pus toată inima în palma lui. Însă să povestesc înseamnă să îmi amintesc. Fiecare detaliu.

- Nu am putut ține existența ta ascunsă de el mai mult timp. Te-a văzut. A cercetat peste tot și te-a găsit. Îmi pare rău.

Îmi strâng mâinile în pumn. Îmi pare rău. Imposibil! Nu îi pare rău. De ce tot repetă cuvintele acestea?

- Nu te mai preface că-ți pasă!

- Desigur că îmi pasă! Ne-am schimbat, Iza. Am devenit mai conștienți de ceea ce s-a întâmplat. Nu îți cerem o a doua șansă. Am înțeles deja că nu o merităm. Dar te vrem în siguranță. Ești fiica noastră.

- Am fost fiica voastră și înainte! Dacă nu ați fi fost voi, acum eu chiar aș fi fost în siguranță. Tot ce mi se întâmplă e din cauza voastră! Puteți să credeți cât vreți că niște scuze banale vor rezolva tot. Dar o știm cu toții că nu o face. Nimic nu o va face!

Răbufnesc. Nu îi mai suport. Mi-am imaginat cum ar fi dacă i-aș întâlni vreodată. Ce le-aș spune? Mă gândeam că le voi reproșa cât de mizerabili sunt și cât de mult rău mi-au făcut. Că le voi spune că acum sunt bine, dar nu datorită lor. Ei nu au avut nicio contribuție în asta. Dar acum nu mi se pare că merită efortul. Ei o fac pe victima. De parcă ei au fost cei vânduți. De parcă ei ar merita iertare.

- Știm. Crede-mă că știm. Nimic nu va schimba trecutul. Dar nu pot sta departe de propriul meu copil. Mai ales când știu că ești în pericol, scumpo. Uite, acesta e numărul meu. În caz că vei avea nevoie de ceva vreodată. Nu îți voi mai cere nimic altceva decât să îl iei.

Îmi zâmbește slab și îmi înmânează o bucată de hârtie cu niște numere pe ea. Vreau să o refuz. Să îi rup foia. Dar a spus că în acest fel mă va lăsa în pace. Așa că o iau. Nu o voi suna niciodată. Nu voi avea nevoie de ajutorul ei cu nimic. Niciodată.

- Ești mai frumoasă decât mi-aș fi putut imagina. Dacă Luke a avut grijă de tine în tot acest timp, ar fi nedrept ca eu să îl împiedic acum. Nici nu am cum să o fac. Sunt sigură că el te va proteja în continuare. Am încredere.

Mă abțin să nu îi zic nimic nepoliticos. Desigur că are grijă de mine. Deși nu ar avea niciun angajament să o facă. M-a crescut așa cum ea nu ar fi putut să o facă vreodată. Poate el nu a fost sărac, dar a fost tânăr. Mi-a dedicat mie tot timpul fără nici măcar să aibă o așteptare de la mine. M-a iubit fără să aibă ceva de câștigat din asta.

Luke mă trage de braț. Mă întorc spre el. E tăcut în timp ce traversăm tot magazinul până la ieșire. Știu că are întrebări. Știu că trebuie să răspund la ele. Așa e drept. Mama are dreptate. El e singurul care mă poate proteja. Și o poate face numai știind povestea din spate. Dar nu o pot face.

- Nu vreau să-ți spun cine Adam. Vorbesc.

Se întoarce spre mine. E încruntat.

- De ce?

- E o problemă de familie.

- Eu sunt familia ta, Izabella!

- E o problemă de cealaltă familie.

Îşi dă ochii peste cap. Pornește într-un final motorul, dar nu iese din parcare. Se uită puțin la mine. Îi evit privirea privirea imediat.

- Nu există cealaltă familie. Doar spune-mi naibii odată!

Îmi las capul în jos. Vreau să fie răbdător. Dar tăcerea mea nu face decât să îl enerveze.

- Scuze, Luke! Dar nu pot să îmi amintesc asemenea lucruri. Vreau să uit de el.

- Aparent el e pe urmele tale. Așa că nu poți uita de el. Vreau să te ajut, iubito. Tocmai ți-ai văzut părinții după cinci ani și mai și pomenesc de nu știu ce bărbat. Nu știu de care parte să mă îngrijorez mai tare.

De ambele. Ambele sunt la fel de răscolitoare.

- Adam era un vizitator. Avem nouă ani când l-am întâlnit. Nu știu cum arată. Dar mereu mă îngrozea. Era groaznic. Îmi e frică de el. Mereu mi-a fost. Pe părinții mei îi pot suporta. Deși mă doare, e ceva cu care m-am obișnuit. Știam că va veni și momentul în care îi voi întâlni. Dar pe Adam? Nu. Niciodată nu am crezut că îl voi mai vedea vreodată.

Spun adevărul. În Luke pot avea încredere și sunt sigură că îi pot spune asta. Lui îi pot spune orice. Din cauza coșmarurilor preferam să dorm cu el. Datorită lui au și dispărut. Mereu când îl visam pe omul acela Luke era acolo să mă salveze. Eram în siguranță.

- Nu îți face griji, Iza. Voi găsi o soluție pentru a fi în siguranță. Dacă nu te simți pregătită să îmi spui mai multe, e în regulă. Dar să știi că poți vorbi orice cu mine. Orice.